ce se întîmpllă aici

Elita, cel puțin cea care se alege fără aport instituțional, nu este un bau-bau, nu împilează și nu exploatează pe nimeni, nu suge sîngele poporului și nici nu cere privilegii. Ea se alege simplu, cum se alege untul sau smîntîna din laptele prins.

Crema, floarea, fruntea, spuma vor exista mereu.

Elita o reprezintă fiecare individ care cultivă valorile care îl fac, în raport cu viața pe care o trăiește, deosebit. Chiar dacă nu este suficient de distinct în raport, cu semenii din jur și nu primește distincții sociale, este o persoană distinsă. Și chiar atunci cînd nu este remarcat, el are o prestație remarcabilă. Căci el cultivă o anume noblețe sufletească și rămîne prin asta exemplar chiar dacă nu-l va lua nimeni ca exemplu.

joi, 21 ianuarie 2021

Jurnal de sevraj

 

Niciodată… Explozii de neant. Fulgere de beznă. Descreierare. Va fi niciodată, va fi…

Arsura nesățioasă a amintirilor – stigmate crud aprinse în carnea tot mereu mai vie.

Bucurii cu obrazul de ceară, vîrtej de lehamite, la ce bun, cu ce suflet să crezi c-ai mai fi?

Sîngele, care înfierbîntat clocotea fără ieșire – dementă prăvălire de speranțe –, țîșnește acum înspăimîntat în abis.

De parc-aș fi electrocutat… un curent înalt de viață a trecut m-a doborît la pămînt. Zac neputincios. Nimeni n-are curaj să mă atingă.

N-ai existat. Acum – fracturată din mine – te-ndepărtezi asteroid vertiginos, pămînt al făgăduinței ireversibil pierdut.

 Și deodată – miraculos – mă ierți și mulcom te alegi ca miezul de senin al ceții…

O coajă de săpun, o periuță șuie… și cîteva melodii mai insistă, mai rezistă, tenacitate candidă, ușor țîcnită, neluînd seama la omeneasca, preaomeneasca, suverana înrăire.

Golit de viață, doar pompe gîfîind mecanic, lichide clipocind cu hărnicie tembelă… Un licăr de conștiință… livid.

Pășind prin ploaie s-asculți vuietul apelor zorite-n prăvălișuri mărturisind preajma tăcerii ființei…

Și dacă sufletul mi-a fost încă o dată ucis, acest trup cu atît mai mult se-nverșunează sub soare. Sînt năclăit în praf și sudoare, dar carnea ca sub rouă-mi înflorește și inima-și găsește bezmetic ritmul în triumf.

Bucuria tachinării, alintul degetelor. Colier de tandră amenințare – mîini în jurul gîtului împletite-n mîndria sfidării.

Mărturisiri de mînă stîngă, de-mpiedicata stare de suflet – nătîngă. Versuri lustruite de vînt, cu zvon și-ndîrjire de pas tipărite-n pămînt.

miercuri, 20 ianuarie 2021

Pe valuri de rouă

 

Nechez de soartă

 

soare beat de brumă

delir pustiu

vînt rece

nechez de soartă – bidiviu

 

îmbujorare răsfățată

cu pistrui de chin

ferită-n umbră

bruma cu sămînță de arin

 

doică nurlie

tăcerea hîrjonește tandru

candorile unui lătrat

puiandru

 

Psalm

 

Ți-e, Doamne, ochiul, în scorbura tăriei,

înrourat, greu fagur de lumină.

Sub pleoapa-ți crud, amarnic strînsă,

țîșnesc arcușuri pe viori de umbră și rugină.

 

Se sting, pe corzile viței ciupite de brumă,

sonorități de pastel în acordul tăcerii.

Sub cumpăna serii, miresme uscate-n

foșniri de baladă țes haină de aur poverii.

 

Înfiriparea tîlcului

 

ocheade silvestre

 

adieri rășinoase

întețesc mireasmă de suflet

peste jarul candorii

 

tropot de neguri

tulbură imaculate pustietăți

 

zăpezile își lecuiesc albeața

 

Arzînd corăbiile rușinii

 

n-au răzbit deasupra holdei

 

ardoarea închipuirii îi cheamă însă

învăpăind depărtarea

arzînd corăbiile rușinii

 

rumeneală-a obrajilor

celebrînd intempestiv

gloria impenitentă a emoției

 

Melancolie virilă

 

pe-aici războinici roșii

urcau impetuos din rîpă

 

acum doar arbori zgribuliți

scot la mezat veșminte-n aur veșted

 

din pelin parcă se face mierea

 

tăișul viu de-argint al unui fir de iarbă

scapără-n amintire albastre licăriri

 

ceața îngenunchează

peste prăpădul brîndușilor

 

Melancolie virilă

 

ultima țigară împărțită cu plutonul de execuție

 

dibuind ca lumina prin ceață

se prefiră viața în basm

 

atentă inima ritmează

zvoniri de rouă pe gonguri de petale

 

printre întunecate întîmplări

inundă un noian de lumină

 

fîlfîie neauzit o umbră de blîndă durere

 

un singur nor

sîn alb pe-albastra limpezime

alăptează suferința lumii

 

în tremur înserării

gene în bernă

 

Revizuirea firmamentului

 

în întunericul

ce mă-nconjoară

jarul țigării

îmi luminează gîndul

 

scîntei

stelele se risipesc

căutîndu-și locul

 

Dorința

 

mă desfac

din văpăile vîntului

curcubeie în gene

 

furnicată de scînteieri

marea dorință mă primește

mă cere

 

sărut cu tot trupul

 

mînă spartă

risipesc în roiuri

arginții trădării

 

în adîncul verde-al dorinței

planează tăcut

meduze lucide

 

C-o pătimașă monotonie

 

Doar tu mă mai aștepți

onest, neostenit

cu-aceeași tandră indiferență

să-ți mai alint valul capricios

în scoica urechii

 

la fel an de an

an după an

viu sau mort

dinainte de a fi

și pînă-n vecii vecilor

 

 

Totul e parcelat

amenajat

dichisit

 

plajă denaturată

violată bestial

de-o civilizație barbar-ramolită

 

 

Mers îndelung de-a lungul țărmului

istovire-odihnă

cu capul pe pieptul ei matern

în somn

tresar ocrotit

de respirația-i egală și calmă

de fabulos plămîn planetar

 

 

Singurătatea singurătății

geană înrourată

 

poamă

pe care vîntul

o degustă

pe care soarele o zvîntă

 

 

Oameni, gunoaie

vagi urme

 

apoi răminem singuri

 

nețărmurită

tristețea

ne-apropie și ne desparte

 

 

Statornică nestatornicie

 

imperceptibil și orgiastic

ceva se-ntîmplă mereu

 

revelîndu-se doar reveriei

 

 

Nici o perspectivă

 

schimbări de loc

de unghi

de decor

 

doar nostalgie crudă

 

promisiuni

clipind complice

în fiece nuanță

 

din senin

sfîșietoare bucurie

 

Eterna reîntoarcere

 

ființă cu aripi căzătoare

simt măduva-n fracturi

urcînd spre soare

 

rotire de-anotimpuri

rotire ce mă doare

 

În toiul sănătății

 

În toiul sănătății.

Cum să-ți aduci aminte

nebunia?

 

Cum să mai tulburi

cristalul?

Seninul cancer în sîngele-mpăiat.

 

Vietate corosivă

pururi sustrasă dezastrului.

 

E totul - cu ce suflet -

încă viu.

 

Batjocură, risipă, viață.

 

Ca deznădejdea să-și merite prețul

 

mi s-a spus

să-mi fie milă

de întunericul orbilor

 

mi-au spus

să mă-ntristez

pentru neumbletul ologilor

 

au adăugat

că trebuie să sufăr

pentru inimile răcite înainte de vreme

 

dar acești doi ochi

se-nfruptă din belșugul luminii

pentru toți nevăzătorii lumii

 

dar aceste două picioare

pe neumblate drumuri

fără milă aleargă

pentru toți șchiopii și ologii pămîntului

 

dar această inimă

se bucură de fierbințeala

ce aprinde zăpezile

 

doar eu plîng

pentru că trebuie să fiu

și sînt

- cînd sînt -

fericit cît toată nefericirea lumii

 

Zumzet

 

amiaza tîrzie

dogoarea

tăcerea

totul zăcînd în robia siestei

 

singur

copil în toropeala rosturilor

 

așteptări

harnică rumoare de neînțelesuri

 

și inima goală

stup în primăvară

 

Inima luminii

 

spadă din teacă

octombrie

smulge din lucruri

inima luminii

 

argonaut

in zeghea de aur

nădușesc tăcere

 

Pe valuri de rouă

 

Singurătate înseamnă s-alergi

pînă se șterg ovații, urmărire,

urme.

 

Primordială clipocește sudoarea

în scoica urechii.

 

Vîntul îndeasă în nări - fulminantă

pulberea sării.

 

Înțepătoare și dulce

arcadiană amintire a viitorului

adulmeci urina de capră.

 

Pe valuri de rouă - neștiută

călăuzești poteca.

 

Cadavrul viu

 

sub fiecare privire

ca sub un nou pumnal

poemul

mai tresare o dată

 

și tu, Brutus?

 

Doar a mea

 

a ta pentru totdeauna

mă făgăduiește

cu fiorul morții

desfrînata

vînduta mea viață

 

și-a tuturor

de-ar fi să fie

tandrețea

mă-ndeamnă s-o cred

 

Duminică seara

 

a ta pentru totdeauna

mă făgăduiește

cu fiorul morții

desfrînata

vînduta mea viață

 

și-a tuturor

de-ar fi să fie

tandrețea

mă-ndeamnă s-o cred

 

Prin anotimpul tîrziu

 

scutură-mă vîntule

 

mi-i bună sămînța

să nască pojar

marți, 19 ianuarie 2021

Zădărînd zădărnicia

 

Anotimpul călinei

 

         Trecusem de jumătatea vieţii cînd am zărit-o prima oară într-un zăvoi toamna. E greu să admiţi că atîta vreme ai putut trece nepăsător, neştiutor, neatent sau poate doar neprevenit pe lîngă ceea ce s-a dovedit a fi apoi un simbol profund existenţial pentru viaţa ta. Nu-mi închipuiam să n-o fi văzut vreodată înainte, dar abia acum îşi dobîndea zarea surprizei. (Îmi stăruise poate doar în urechea minţii din povestea şi filmul lui Şukşin.)

 

Am urmărit apoi cu emoţie constantă şi reînnoită uimire trecerea ei prin anotimpuri. Îi remarcasem frunza ascuţită, cu trei lobi desenaţi în racorduri de sinuoasă eleganţă şi subţirimi asimptotice, lemnul fragil cu măduva largă, inflorescenţa de mărimea unei palme, cu mulţimea de flori mărunte, împrejmuite de un contur de petale mari, albe, delicate.

 

Nimic nu putea însă egala prezenţa fructelor, atîrnînd la asfinţitul toamnei, invers inflorescenţelor erecte, în ciorchini umbeliformi, în picături de roşu violent, transparent la lumină. Nimic nu putea egala unicitatea ei frapantă în peisajul deliberat monoton, de cenuşă, scrum sau nea, imprevizibila sa nălucire, sălbăticia şi fragilitatea îngemănate între scîncet şi ţipăt într-un imn picurat în cheaguri de nostalgie sanguină.

 

De la apusul la răsăritul verdelui se întinde cu stricteţe şi nimerită izbîndă anotimpul călinei. În marginea potecii, cînd o aştepţi îndelung sau cînd îngîndurat tresari de noutatea ei, cînd ochiul o caută avid sau o întîlneşte neprevăzut, ea rămîne la fel de neaşteptată, reuşeşte să-şi impună incredibilul şi neînţelesul, bogăţia austeră şi intensitatea,  prospeţimea vitală. În ciuda oricăror intenţii şi preveniri îşi păstrează intactă şi intangibilă, teafără şi nevătămată ciudata minune.

 

În culoarea lor vie, abia punctată, contrastînd puternic cu ambianța, căci niciodată nu le vezi de la distanţă, ciorchinii adună în intimă apropiere ceea ce se afla însumat în ciudata atracţie a exoticului ca depărtare stranie, de neatins. Peisajul vegetal de hieratism contorsionat şi sărăcie chinuită al extremului orient, savana africană cu baobabi izolaţi, răbdători şi austeri îşi distilează ciudatul farmec în sărăcia stilizată, în severitatea demnă, plină de speranţa neînţelesului și de bogăţia promisiunii cu care un pumn de minuscule căline încrustează imensitatea monocromă.

 

Aerul de rigoare

 

Totul începe cînd între joacă şi lene, din gene-ţi, un rest de umbră joacă pe lucruri. Ştii că nu e decît o iluzie, dar ţii să o repeţi, să o întîrzii, să o prefaci. Dacă te laşi pradă acestei viclenii, nu e nevoie de multe întîmplări ca iluzia să devină suverană: nuanţele ţi-apar mereu majore şi, între evlavie şi neputinţă, te încearcă sacră uimirea.

 

Se-ntîmplă să te uiţi într-un asfinţit prin frunziş către soare şi în acel loc lumina nu poate pătrunde decît desfăcîndu-se într-un roi de albine, ce, odată trecute, se-nfoaie ca o coadă de păun care prinde să se învîrtească, furnicînd ochiul cu bîzîit de scînteieri. Ştii că acest miracol poate fi curmat făcînd un singur pas pe drumul întrerupt, dar zăboveşti întru slava farmecului, sărbătorindu-ţi norocul pieritor.

 

Am urcat de multe ori colinele din apropiere cuprins mereu de o mirare plină de încîntare. Numai cîteva minute de mers şi o diferenţă de nivel aproape neînsemnată şi priveliştea, aproape aceeaşi, suferea schimbări semnificative, de o inexplicabilă plasticitate şi expresivitate. Mult timp, mirarea încîntată dintîi s-a însoţit de o a doua nemulţumită şi neînţelegătoare, încuviinţînd-o pe prima şi totuşi refuzînd-o ca inacceptabilă, imposibilă, inadmisibilă.

 

Încercam să cred că efortul urcuşului, prospeţimea născută din freamătul sîngelui, din înteţirea răsuflării sînt vinovate de frecvenţa împrospătării imaginilor. În disperare de cauză, am pus totul pe seama variaţiei infinitezimal subtile a unghiurilor din care privirea relua peisajul.

 

Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că e vorba de straturile subţiri de aer cu diferenţe neglijabile de temperatură şi umiditate, hotărîtoare însă pentru privirea ce le străbate în răsfrîngeri care se repercutează abil asupra imaginilor pentru a isca revelaţii neanalizabile, la limita perceptibilului, impunînd însă sufletului să se petreacă-n poveste.

 

Multă vreme am privit cu o nedumerire înfiorată, fascinată, dar şi descumpănită, cum, odihnind în priviri o scenă apropiată, primplanul haotic al îmbrăţişării ramurilor dezgolite, pădurea de iarbă în care roiau gîngănii, depărtarea se tulbura, culorile se amestecau, devenind confuze, durităţile, clarităţile, limpezimile se estompau, contururile se ştergeau, lucrurile dispăreau într-o masă amorfă şi diafană.

 

Dacă acum ieşeam din păienjenişul clar şi lămurit al planului apropiat sau dacă îmi impuneam să privesc numai depărtarea, ea devenea la fel de desluşită, distinctă şi limpede ca şi planul apropiat vizat înainte, obiectele îşi dobîndeau relieful şi asprimile, culorile personalitatea, puritatea şi strălucirea.

 

Bănuiam că se petrece ceva similar cu ceea ce se întîmplă într-o fotografie, în care claritatea primplanului face ca planul îndepăratat să fie tulbure, neclar. La fel ca neglijenţa în reglarea profunzimii sau limitele de construcţie ale obiectivului fotografic, acomodarea cristalinului pe primplan producea tulburarea fundalului. Şi totuşi nu acesta era adevărul.

 

Se întîmplă uneori ca, mutînd privirea de pe culori pregnante, vîrtoase, pămîntene pe culorile vaporoase ale cerului, să zăreşti pentru scurt timp o nuanţă transparentă, care apoi se şterge de pe faţa celei ce persistă în adîncime. Dacă repeţi gestul, nuanţa reapare în acelaşi joc, ca şi cum ar folosi privirea doar ca pe un vehicul, coborînd la staţie ca să se mistuie-n văzduh.

 

Ambele împrejurări, tulburarea aparentă a fundalului şi nuanţa pasageră aşternută peste depărtări, au privilegiul ciudat şi instructiv de a înlesni vederea aerului. Asemenea subterfugii ale receptării m-au îndemnat să resping iluzia transparenţei necondiţionate a aerului şi să recunosc că aerul de rigoare - prin care se petrece ceremonialul privirii - nu e decît un anume chip al străvezimii, plin de culoare şi de personalitate.

 

Toamna tîrziu sau în iernile cu zăpezi abundente, cînd totul devine contrast de alb şi negru sau infinite amestecuri şi gradări de griuri, privirea se simte atrasă spre locul unde înţelesul se şterge, se destramă, se pierde în neînţeles. Acolo se iscă tulburări diafane de griuri, umbre de culoare joacă presimţiri pe lucruri, trîmbe de fum îngînă amintiri, sub voal de ceaţă se prepară incredibilul, iluzia. Sînt gingăşii de culoare în care totul se bănuieşte - se şterge sau se zămisleşte? Negrul de pregnanţă mată se pierde-n emanaţii, cuprins de febră aiurează indigo.

 

Înveţi treptat că realitatea nu este decît iluzia obişnuinţei, neatenţiei, comodităţii noastre vinovate: platitudinea, banalitatea, placiditatea. Că adevărat, real, autentic, viu, efectiv e numai ce ademeneşte şi-ncîntă, minte şi prosteşte. Dar totodată afli că fără disponibilitate şi abandon, fără atenţie şi îngrijoare, fără a presimţi întîmplarea şi destinaţia ei plină de înţelepciune, fără încercarea la care te supun darurile şi fără osteneala harnică ce le răzbună şi le răsplăteşte, fără generozitatea ce iscă destin, realitatea e mai ireală decît iluzia.

 

Zădărînd zădărnicia

 

Săptămîni de-a rîndul, adîncind poteca în zăpada veche, contrastul mereu proaspăt îmi ispitea privirea spre o salcie scorburoasă, înfiorată de o eşarfă rară de căline. Şi, de fiecare dată, privirea mi se odihnea pe fermitatea emblematică a acestei imagini, bucurîndu-se de nobleţea unui blazon ce îşi aştepta consfinţirea. Salcia se dovedea doar o rămăşiţă de scoarţă răsucită dureros în jurul amintirii unui trunchi odinioară robust. Călinele sporeau această jale cu o notă de necesară însufleţire, de crudă şi sălbatică duioşie.

 

Zobar, Zobar..., îşi clatină capul greu de zădărnicia amintirilor bătrîna ţigancă şi rîsul ei piţigăiat răsună ca un reproş plin de regret, ca o dojană încuviinţînd, ca o mustrare ce abia ascunde admiraţia. Ameninţarea şăgalnică şi ironia neîncrezătoarei poveţe chicotesc împreună şi-n clătinarea tăgăduitore a capului totul pare menit să îndîrjească...

 

Zobar, Zobar..., se mlădiază sfidarea cu pupilele strînse în zîmbet aţîţător...

 

Zobar, Zobar..., picură rîsul ştrengăresc al vrăjitoarei... ca aceste căline zădărînd zădărnicia.

 

Atunci mi-au fulgerat privirile întîiele stele

        

Puţine sînt amintirile care mă cheamă cu atîta fervoare şi gingăşie, spre care mă aplec cu atîta sfială şi însufleţire ca spre temeiul norocului meu pămîntean. Între ele, aflu miracolul a două nopţi în care sălbăticia risipitoare a copilăriei se domoleşte urzind în pragul visului candoarea unei vieţi, două tulpini cu seva vîrtoasă sublimînd mereu aceeaşi mireasmă proaspătă, ctitoritoare.

 

Vara, la bunica din parte mamei, în cîmpia Romanaţiului. Spaţiul de joacă restrîns la praful din trei uliţe şi cîteva ogrăzi. Mai departe doar exotism sonor, nume pline de rezonanţe stranii, de demnitatea misterioasă a neştiutului: Comanca, Deveselu, Redea. Nici acum nu ştiu mai mult despre ele, sonorităţi fabuloase, incitante.

 

Între drum şi bătătură, un şir de salcîmi. Gardul e îndoielnic, se confundă în închipuirea mea, simbolic în sărăcie, cu o împrejmuire de coceni. Cu casa, memoria e lipsită de generozitate: două odăi, în care, unic centru de interes, tronează ţestul.

 

Luna lui Cuptor. Săptămîni de uscăciune. Paparude. Salcîmii pe jumătate goi. Miroase a ars pămîntul, frunza.

 

Dormim în curte pe un ţol. Bunica aşterne neîndemînatic, dar pe îndelete, cu o răbadare care îi dă măsură. Nu vorbim înţeleşi parcă să respectăm oboseala zilei. Ne întindem sub boarea ce trezeşte miresmele. Cîinele se aşează covrig, la distanţă, cuviincios.

 

Stelele se limpezesc şi-şi ning polenul pe gene înfrigurate. Rana luminii, caldă, o ascund sub pleoapă.

 

Mă trezesc peste noapte. Curtea sub lună, luminată ca ziua. Numai tăcerea e strecurată din vis. Ciudată această bucurie gravă, nemişcată fără joacă. Orice mişcare, alta decît a pleoapelor, ar sparge pojghiţa farmecului într-un infern de larmă.

 

*

 

Sfîrşitul vacanţei şi-al verii la bunicii dinspre tată. Mereu neaşteptat, mereu prea devreme. Într-un miez de noapte, între toropeala somnului şi-nviorarea umedă şi neguroasă, ne luăm rămas bun. Rumoare domoală ca o oază în beznă. Apoi, între păduri şi dealuri, boii rătăcesc către zori prin apele nopţii.

 

Mă deşteptam în mirosul fînului cu noaptea şi răcoarea împrejur. Ţîrîitul de greieri alterna cu ţiuitul tăcerii. Carul Mare se clătina domol şi scîrţîitul său ritma tăcerea în surdină. Cerul se deschidea adînc şi primitor. Stelele mă legănau prietenos.

 

Undeva carul se oprea. Deodată liniştea se adîncea fără măsură. Ca o respiraţie reţinută, noaptea întreagă se-nfiora într-o încordare tăcută. Uimire şi pîndă.

 

Atunci urinau boii şi era ca o potolire, ca o alinare a fiorului pe care tăcerea îl trezise în suflet şi-n lume. Niciodată nu va mai fi tăcerea atît de încheiată, atît de temeinică, atît de solemnă. Parcă odată cu boii se potolea întreaga Fire.

 

Ah, Ursitoare, pentru tot ce va fi fost să se petreacă, din Urse se întindea urzeala lumii, din Urse, păienjeniş de aur pentru alesătura faptelor.

 

Întorc privirile şi mă întreb: aşa era? aşa să fi fost? Şi-mi spun: abia de este!

 

Fățărnicia aguridei

 

despre cîinoșenie

 

I

 

„Ca un cîine - spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască” – așa se încheie Procesul lui Kafka. Clamarea lui Joseph K., eroul romanului – strigăt disperat și tardiv, aproape stins în geamăt – exprimă uriașa dezamăgire pentru sfîrșitul lamentabil, pentru înjunghierea sa brutală și expeditivă, însoțită de un ritual batjocoritor.

 

Și de-abia prin această exclamație ce surprinde definitivul și irecuperabilul se conturează destinul său: nu mai e nimic de făcut, iar candoarea care l-a acompaniat permanent în decursul acelui proces sordid (metaforă a vieții sale) se dovedește vinovată, speranța – cum ar spunde Sartre – murdară, căci prin tot ce a făcut, a simțit, a gîndit el a acceptat situația de fapt ca pe una de drept, s-a complăcut în jocul dubios și absurd care i s-a propus, i-a recunoscut oarecum legitimitatea, dovedindu-se astfel un simplu și umil colaboraționist al sistemului.

 

Evident, Joseph K. își asumă doar o responsabilitate limitată, el nu pune în discuție instanța care îl acuză și se încrede în puterea mîrșavă și abjectă, a cărei autoritate rezistă doar prin camuflarea într-o dezgustătoare misteriozitate. El nu are candoarea ingenuă a celui care sfidează spunînd: nu înțeleg, nu joc, nu vă recunosc – puteți desigur să mă omorîți, dar asta nu vă asigură nici o autoritate, nu mă puteți aduce la coșmar.

 

Refuzînd să recunoască goliciunea regelui, imaginația lui s-a lăsat mereu sedusă și abandonată, iar fidelității sale canine i s-a răspuns pe drept fără considerație și fără milă – cu autoritatea inumană și disprețuitoare a stăpînului. Ochii inteligenți și blînzi, contrariați și îndurerați ai cîinelui varsă aici o lacrimă care demască, acuză și înmormîntează colaboraționismul ca destin definitiv compromis: „și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”.

 

Și totuși, o viață de cîine nu este prin definiție nedemnă. Totul depinde de luciditatea, de sinceritatea și de fermitatea cu care e asumată ca destin. Ne convinge de acest lucru cinismul, căci el nu este totdeauna – așa cum e facil taxat – o oroare și o depravare a caracterului omenesc, ci numai simpla recunoaștere și asumare a destinului omenesc, prea omenesc ca o viață de cîine. Cinismul nu este atunci decît punere în valoare, adoptare și asimilare a însușirii esențiale a cîinelui, virtute pilduitoare pentru ființa moleșită a omului - cîinoșenia.

 

Climatul istoric și spiritual copt pentru apariția cinismului, fie ca simplă sfidare comportamentală, fie ca atitudine explicit filosofică, e acela în care s-a uitat de mult generosul îndemn: îmbrăcați-i pe cei goi! – și o anume spaimă, disprețul și spălarea pe mîini refuză să-l mai numească pe cel gol cu tandrul apelativ golaș, preferînd să-l incrimineze cu acuzatorul calificativ de golan.

 

De fapt, cinismul agresiv, nedeclarat al celui ajuns, satisfăcut de suficiența sa obtuză și arogantă, cinism fardat și travestit drept onorabilitate, privind cu dispreț pe cei sărmani și necăjiți, desolidarizîndu-se de ei și etichetîndu-i drept o plagă morală și o amenințare socială, creează cadrul pentru nașterea prin recul a cinismului autentic, fățiș și mîndru de numele său: acela care, recunoscîndu-și viața nemernică și păcătoasă de cîine, și-o asumă și se străduiește să-i dea un minimum de demnitate sfidînd infatuarea îmbuibaților.

 

II

 

Se povestește că Platon, umblînd prin agora, însoțit de liota admiratorilor, dă peste Diogene, în timp ce piața era străbătută de o procesiune cu cai împovărați, înzorzonați, sever struniți. Cu aroganța aristocratului, Platon îl șfichiuie:

 

- Tot slobod, cîine?!

 

Replica usturătoare a lui Diogene nu-ntîrzie:

 

- Doar fără frîu, cal de paradă ce ești!

 

Cinicul, după cum se vede, simte pervertirea ierarhiei sacre a valorilor, răsturnarea ei în favoarea regulilor convenționale ale conformismului social, întronarea simțului comun drept instanță suverană și universală – și resimte toate acestea ca ilegitime.

 

Acestei cinice (lipsită de scrupule) uzurpări a valorilor autentice, înlocuirii lor cu surogate decorativ-festiviste, cu pseudo-valori social-pragmatice – ipocriziei generalizate -, cinicul îi va răspunde prin violarea convenției prestigiilor, afirmînd fără menamamente, cu dinții dezveliți în rînjet strepezit:

 

- Sînt o vulpe prea bine crescută căreia i s-a acrit de proverbiala fățărnicie a aguridei.

 

Nu degeaba, profitînd de jocul de cuvinte pe care îl permite omonimia dintre monedă și ordinea oficială, ambele denumite cu același cuvînt grecesc nomisma, cît și de un anume accident biografic compromițător, Diogene este acuzat ca falsificator de bani, cînd, de fapt, el își împlinește doar menirea revelată de oracolul din Delfi. Și anume, aceea de a restaura ordinea sacră și valorile autentice depreciate pînă la a deveni doar monedă calpă în tranzacțiile protocolare dintre indivizi, fără acoperire în aurul bunului simț.

 

Fiind o reacție la o situație care întărîtă, cinismul e mai degrabă eruptiv. El este o izbucnire a vitalității contrariate, a virilității ultragiate, un galop de sănătate care nu-și propune atît să schimbe vreo mentalitate, cît să afirme că există cu îndreptățire și o alta. Din care – în pofida și în ciuda celei care-și arogă cu insolență dreptul la unicitate – țîșnesc fapte imprevizibile și pilduitoare.

 

Ca atitudine filosofică, situîndu-se între optimismul necenzurat al lui Socrate, încrezător în natura neviciată a celui ce poate naște din sine adevărul, dacă o moașă grijulie îi oferă asistență, și scepticismul stoic care renunță la manifestările pedagogice și la spectacolul social, retrăgîndu-se într-o ataraxică și egoistă seninătate spirituală, cinismul nu ajunge la discurs, refuză judecata și sfatul moral și preferă înscenarea răutăcioasă, are gustul spectacolului nud al străzii.

 

III

 

Izvorîtă din durerea convertită în bucurie care sfidează, îmbătată de ironia distilată din propria amărăciune, dar bine echilibrată între ghemuirea în propria suferință și asmuțirea în afară, cîinoșenia – abil regizată – e un fel de schelălăială travestită în vesele lătrături menite să-i indigneze pe proști și să-i sperie pe lași. Între vagă intenție pedagogică de îndreptare și îndoială sceptică, răutăcioasa înscenare cinică se vrea mai mult lecție frustă de viață și învățătură de minte. Căci, dacă nu reușește să corijeze, încearcă măcar să rușineze, iar dacă n-are pe cine rușina, ține cel puțin să șfichiuie cu usturimea insultătoare a batjocurii. Nemaiavînd încredere în blîndul meșteșug al moșitului, cinismul aplică terapia de șoc și prin instinctul de hăituire a victimei care provoacă întreține starea benefică de stres, vaccinează împotriva osînzei morale.

 

Cinicul va brava traiul simplu și modest, viața învoită cu cele naturale, călindu-se în exercițiul aspru al voluptăților elementare, înfruntînd cu bărbăție durerile. El își găsește astfel simplitatea vitalizantă și generozitatea exaltantă apte să-l fac vrednic de o fericire austeră în ciuda oricăror vicisitudini ale sorții. Dar mai ales în pofida mentalității comune, comode, călduțe, securizate care este exasperată de condițiile de neînchipuit ale acestei fericiri aspre: anonimatul, nenorocul, dezastrul.

 

Asemenea cîinelui zburdînd cu coada ridicată covrig, fericit cînd nu e lovit și umilit, vesel că vremea se arată din capriciu mai bună, cinicul nu ține supărare, nu suferă din resentiment și ranchiună, uită suferințele trecute și nesiguranța amenințătoare a viitorului și se dedică fără rețineri unei bucurii candide sortite parcă să recupereze magic întreaga istorie a infamiei universale.

 

Zădărînd zădărnicia, în prospețimea lor nealterată, bucuriile cinicului capătă o exemplaritate luminoasă, aptă să expieze lumea de duhurile rele, să răscumpere orice vinovăție și ticăloșie, ca în anecdota următoare:

 

Pe cînd culegea dintr-un pom smochine, păzitorul îi spuse că, de curînd, un om se spînzurase de smochinul acela. „Foarte bine – răspunse Diogene – îl voi purifica acum!”

 

Uimire și pîndă

 

Știm că poezia este imagine care surprinde survenirea sacrului – fulger de aur frînt în roca ființei, plesnitură încremenită-n filon, rădăcină de-mbelșugată lumină ce strînge laolaltă oglinda-n rispire a sufletului. Că, în perspectiva culturii, este o lucrare de împrimăvărare, arătură cu pluguri de duh, afînînd tărîmul cu slavă.

 

Acceptăm că, purificată de înțelesul meschin de șoc, surpriza tîlcuiește atingerea de cutremur a adierii sacre, întîmpinarea, preluarea și adăpostirea bunăvestirii, redimensionarea lăuntrică „pe măsura-naltă-a firii” (Blaga).

 

Simțim însă nevoia să găsim o cale de acces spre articularea intimă a faptei care este surprinderea. Vom prinde să-i depănăm povestea din caierul de stufoasă tîlcuire al cuvîntului prindere. De la închegare, înțepenire, încleștare, sensul prinderii intră în derivă prin captare, receptare, agățare, subțiindu-se pînă la sesizare, întrezărire, adulmecare, ca să sublimeze în intuire, presimțire, ghicire. Rodul oricărei prinderi pare a fi contactul care trebuie să dea seama de toate chipurile contactării. De la cele mai ferme, brutale, agresive chiar: înhățarea, înșfăcarea, umflarea, la cele mai subtile: atingerea șovăielnică, înfiorată, abia perceptibilă („cînd mă atingi, eu mă cutremur”), și, dincolo de ea, la impalpabila, suava atingere sufletească, abia ghicită dintr-o anume delicată tulburare de ritmuri („tresar l-al genei tale gingaș tremur”).

 

Nu ne va surprinde că subțirimile prinderii sînt mai autentic surprinse doar de semnificația surprinderii. Căci surprinderea este de fapt subtilitatea prinderii: prefixul sur- nuanțează situația de excepție în care se manifestă prinderea ca sur-prindere. El trădează, precizează, exemplaritatea și prestigiul faptei și al împrejurărilor în care are loc, ca și excelența izbîndirii.

 

Dar ce se oferă – de fapt ca pur refuz – surprinderii? Ceea ce de obicei ne scapă și se remarcă numai grație unui fericit prilej. Ceea ce este efemer, fugar, pieritor și trebuie surprins doar în străfulgerarea existențe sale, înainte de a se pierde iremediabil. Ceea ce este principial ascuns și se petrece pe furiș, încercînd să se sustragă observației. Ceea ce se trădează numai fără să vrea și doar în parte datorită unor subtilități și viclenii ale observatorului. Ceea ce survine ca revelație, pe nebăgate de seamă – capricios, nemeritat, neiertător.

 

Subtilitatea obiectului ce trebuie surprins este și ea multiplă. El ne oferă nuanțe fine și manifestări rafinate, adresîndu-se doar unei sensibilități exersate și competente. Are o constituție delicată, fragilă și se refuză cuprinderii sau investigației ce i-ar periclita existența. Se ferește în demnitatea sa de o întîmpinare și o atingere inadecvată, pîngăritoare. Se dăruiește doar ca o iscusită amenințare, ca o pedeapsă ce trebuie cutezător cucerită.

 

Obiectul nu se dă prins. Abia de poate fi surprins ca surpriza însăși. Căci el se păstrează în suveranitatea libertății sale și își dăruiește doar scurtele reflexe ale strălucirii, subtilele adieri ale miresmei, ecourile îngînătoare de enigmatice ritmuri.

 

Cine este însă cel menit să surprindă, cel chemat să își aleagă o soartă, colaborînd la un destin al lumii? Cel care se apropie cu sufletul deschis, mizînd pe candoarea înțelegerii, fără să fie totuși lipsit de agerime și pătrundere. Cel care, refuzînd să fie cuprins, avut, bogat, desprins de seducția celor lumești, se iscusește în ingenioase ispitiri. Cel care, mereu în așteptare, vrednic și disponibil, acceptă ajunarea și se întărește în credință instruindu-se din regimul frugal al miracolului. Cel care se expune fără rețineri primejdiilor și binefacerilor surprizei. Cel a cărui ispravă constă în curățenia sufletului, în puritatea duhului, în harul pe care surprinzător îl dăruiește minunii.

 

Care sînt împrejurările în care are loc fapta fără de seamăn a surprinderii? Aceea care încearcă să intre în contact cu tărîmul unde corporalitatea dispare, iar vestea – mai puțin decît fluidul – abia de e poveste. Ce fel de contact sau legătură se mai poate stabili cu ceea ce prin definiție e impalpabil? Acolo, simțurile tinzînd dincolo de competența lor atestată biologic răspund în nostalgie, iar contactul devine rezonanță, acordare reciprocă, măsură comună ad-hoc, dedicare de ritmuri. Legătura se preface în legămînt, în mutuală asumare și dăruire. Surprinderea se preschimbă și ea în metaforă a ajungerii, a atingerii, a prinderii, realizînd la figurat excelența exigenței sensului acolo unde la propriu ea devine prohibită.

 

Fapta surprinderii țintește un supracontact, un contact de excepție realizat în ciuda tuturor vicisitudinilor. Un asemenea contact nici nu se poate stabili fără un anume tact, fără măsură, chibzuială și înțelepciune. Fără a asculta, fără a consimți la tactul, la ritmul necesar al minunii. Fără o tactică și strategie potrivită. Surprinderea pare să mărturisească în chiar tîlcuirea sa întreaga stratagemă pe care o reclamă contactul cu sacrul și o trădează atitudinea de uimire și pîndă.

 

Minunea nu se arată decît celui ce o așteaptă cu evlavie, celui ce o pîndește răbdător și tenace, expunîndu-se amenințărilor sale. Vînătorul nu-i mai puțin surprins decît vînatul. Și, înainte de a-și slobozi necruțătoarea săgeată, el s-a lăsat răpus de nenumărate ori. Iar săgeata sa nu va ucide prada, ci va îmblînzi, pentru o clipă doar, sălbăticia fără de seamăn a minunii.

 

Ucenicind la școala stihiilor, slugărind în tinda misterului, omul și-a însușit noblețea generozității, dobîndind pe furate îndeletnicirea surprinderii. Abia stăpîn pe această stratagemă, sufletul se întrepătrunde cu stihia într-o reciprocă mîngîiere lăuntrică. Abia ce ne scapă, prin pilda sa, ne salvează. Abia prin ritualul surprinderii se realizează contactul cu sacrul, cuminecarea, consimțirea, consacrarea. Dăruirea Ființei nu este decît riscată și generoasă asumare a ei, chipul mirabil în care ne dobîndim, slăvindu-l, destinul drept poezie.

 

Mireasma harului

 

Într-o viziune mai generoasă asupra lumii, datul e înlocuit prin dar, iar meritul prin strădanie. Darul te încearcă, este chemarea, provocarea căreia îi răspunzi sau i te sustragi.

 

Stră-dania este dăruirea de sine, dedicarea pasionată, din răsputeri. Nemulțumitului i se ia darul doar în sensul că, nestrăduindu-se să-l merite, își pierde harul. Căci strădania este de fapt meritul, răsplata, recunoștința pe care darul îl prevestește și îl solicită așa cum mireasma florii făgăduiește și ispitește seva, legînd-o să rodească.

 

Omul trebuie să învețe meritele, să învețe să merite. Totul trebuie meritat, făcut să fructifice. Meritul este dovada că omul se leagă, se juruiește Ființei, se îndeamnă, dobîndind demnitate. Este răspunderea, grija ce face să se lumineze lumea în zarea dorului, ce încordează făptura omului, acordînd-o la armonia cosmică. Meritul nu dă drepturi, privilegii, prestigii – abia de împlinește ursita.

 

Se poate ca oameni nevinovați să fi făcut pe nedrept pușcărie. Uimitor este însă că unii au făcut-o degeaba. Într-adevăr, n-au meritat această soartă. Nefăcînd nimic să-ntoarcă întîmplarea-n destin, au mărturisit doar că nu-și meritau nicicum vreo ursită. Căci meritul înseamnă să ai simțul darului chiar și-n varianta lui nefastă, să ilustrezi o dată în plus zicala – dar din dar se face rai.