"Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează."
Petruț Pârvescu
Nu m-a atras şi am evitat lumea literară. Am cochetat vag cu publicistica şi mi-am găsit un fel de vocaţie de a îndruma un grup restrîns de persoane care iubesc haiku-ul abia pe internet.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Debutul, nu publicistic ci doar în sensul dobîndirii năravului de a scrie, a fost determinat de o criză existenţială a tinereţii (N-am scris niciun rînd în adolescenţă.) O criză, ajunsă pînă în pragul unei maladii medicale, pe care, dumnezeu ştie cum, am reuşit (vorbă mare, s-a nimerit am avut norocul) să o dirijez înspre una de creştere.
Am
scris la început, ca tot românul, eruptiv, poezie. Vorba vine, nu prea citisem
destul ca să pot scrie aşa ceva. Am avut norocul că, scriind Blandianei, la
rubrica din Contemporanul, în care răspundea veleitarilor, am primit cîteva
răspunsuri care m-au liniştit. Aprecierea scrisorilor (cred că destul de
pătimaşe) nu era şi aceea a versurilor. Eram, într-un fel, recunoscut. Brînză
bună în burduf de cîine.
De
la o vreme, locuind în Breaza, umblam pe coclauri cu un carneţel în buzunar. Cu
vremea s-au făcut nişte teancuri din care am scos vreo sută de aforisme. Am
simţit că mă confirmă. Mă scrisesem. La modul concentrat de a scrie mă ajutase
şi un volum de aforisme ale lui Blaga.
S-a întîmplat apoi că am beneficiat de un răgaz de aproape 6 luni de
concediu medical pentru o fractură de tibie întîmplată pe munte. Citisem
Magicianul lui John Fowles, simţeam că există acolo o interpretare existenţială
care mă tenta, pe care am numit-o Ironia
sorţii. Am mai citit de vreo trei ori volumul şi am scos o sumă de citate. Apoi
încet, încet am încropit un eseu de vreo 40 de pagini. Timp am avut destul.
N-am avut încredere că pot duce lucrul pînă la sfîrşit şi m-am mirat oarecum că
am reuşit.
De-acum, m-am simţit pregătit să scriu eseuri scurte.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Drumul ăsta nu l-am încheiat încă. Deşi dacă m-aş mobiliza şi aş beneficia de o mică sponsorizare, materialul este gata pentru două volume. Unul de eseuri scrise timp de vreo 10-15 ani, o parte citite la Radio Cultural şi publicate în Dilema. Altul de eseuri, teorie, comentarii la poeme haiku din ultimii 5 ani.
Am preferat să editez, pentru a stimula mişcarea haiku, patru volume colective ale grupului Romanian Haiku, o antologie şi două volume cîştigătoare ale concursului de debut ale grupului RO KU.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Poate
să pară ciudat, dar cei trei autori pe care i-am cultivat cu stăruinţă în
vremea în care mă formam au fost Lucian Blaga, Albert Camus şi Marin Sorescu. Deşi extrem de diferiţi, toţi trei
mi-au fost un sprijin serios în a afla cu adevărat cine sînt, aflîndu-mi
extensiile spirituale. După ei, au urmat mulţi alţii, cu perioade mai lungi sau
mai scurte de coabitare, dar niciunul nu s-a infiltrat atît de adînc în
temeiurile fiinţei mele precum cei trei.
Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează.
7. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Cu părere de rău, nu pot să-mi spun părerea pentru că nu mai citesc literatura română contemporană. Nu pentru că mi s-ar părea că nu merită, dar îmi distribui timpul altfel şi nu mai are loc în preocupările mele cotidiene.
6. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Cred
că timpul pentru creaţie ţine de vorba bate fierul cît e cald. Oricît material
ai strînge şi oricît de bine l-ai prelucra, dacă nu-l finalizezi la vreme este
aproape pierdut. După luni şi ani, nu mai înţelegi nimic din ce ai adunat. Nu
mai eşti pe aceeaşi undă, a dispărut scînteia care lumina totul. Am un respect
deosebit pentru prozatorii de mari dimensiuni, mi se pare că efortul lor este
imens pentru a ţine totul în mînă şi, realmente, întreruperile îi scot din
priză. Dar cel mai periculos lucru este faptul că în timp scade, aproape pînă
la dispariţie, interesul pentru subiectul, tema, modalitatea de abordare a lor.
Facultataiv :
8. + UNU. În contextul
celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte.
Haiku-ul
haiducesc
În
degringolada începută cu În marea trecere şi continuată în volumele de pînă la
Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul
autorului, tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se
dezică de o viaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească o posibilă soluţie
mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei
proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şi la un veşnic anonimat.
“Va
trebui să taie de-acum
potecile
toate de-a curmezişul.”
Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumare a unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:
“Va
să desferece duhul pădurii
şi
şipote negre cari cîntă.”
Neîndoielnic
acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar
încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a şipotelor, legate poate
de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al
haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru,
în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de
povara şi reperele vieţii anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, /
uitîndu-şi de mumă şi moarte”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu