Jurnalul cerului

  

Azi m-am ambiționat să închid și multă zăpadă între file și ea s-a răzbunat și mi-a spălăcit rîndurile.

 

Mai am un rol doar în acest peisaj celest. Și cînd îmi vine replica cel mai adesea tac și îmi înghit sarea cuvintelor.

 

Luna de paloarea albă și subțire a norilor prin care se străvede cerul.

 

E cerul înzăpezit în suavități de cenușă.

 

Departe - suflare-nsumată - închipuirea șfichiuiește-n crestele colinelor lumina.

 

Zăpezi cerești în spulber sub vîntul luminii.

 

Nebune, culorile toamnei izbucnesc excentric în sinucigașe degradeuri de verde, într-o ultimă sărbătoare a deznădejdii.

 

Fără nor, seninul se spălăcește. Doar prin spărtura norilor, cu albul exaltat de soare, albastrul devine grav, adînc, intens.

 

"Oamenilor bogați cerul, dat în plus, li se pare firesc. Pentru cei săraci, el își recapătă însușirea de har infinit." (Camus)

 

Cui îi place să privească cerul, o carte remarcabilă: Norii lui Petru Creția.

 

O lumină duios filtrată prin fumul nostalgiei, dureros de bună și înțeleaptă, înmiresma privirea. De mult nu mai respirasem o fericire atît de calmă și de nepretențioasă ce-mi aducea aminte că suflarea mi-e geamănă cu aburul pe care-l povestea cîmpia.

 

Norii se subțiaseră atît cît să-i străbată, bine conturat, ca o tipsie de argint oglindind un foc depărtat, discul de strălucire palidă și dilatată al soarelui. Peste fața lui treceau - mătăsuri vagi - neguri destrămate.

 

Azi am zărit aripa zorilor: albă, nervoasă, prelungă.

 

Soarele-n brume. Amnare de foc băteau cremenea suferinței și vifor de scîntei se abătea spre iasca-nchipuirii.

 

Cer plin de norii verii. Bucurii și tristeți topite-n plămada uitării, gata să izbucnească în stihiale prospețimi.

 

Cum pleacă iazmele ceții în zori și cîte una se mai agață o vreme stîngace în coama unui deal...

 

Bucurați-vă, spice-ale brumei, genunchii - doar lapte în tremur - vi-i taie secera de văpaie a lunii!

 

În succesiunea lor, dealurile pierdeau tot mai mult din culoarea grea de umbră, se scuturau de întunericul și de greul pămîntului, se pierdeau în penumbre tot mai aeriene, urcînd spre slava luminii.

 

Și-n orice umbră pe sub nori se-nsuflețește o undă de vînătă, mîntuitoare oboseală. Abia ghicită, se-nviorează o părere viorie de nădejde.

 

Pe lună plină, galopul trenului taie în două cîmpia nopții.

 

Lumina se-ngînă cu negura în valuri de fum. Zările se strîng să îmbrățișeze clocotul luminii.

 

Și fiecare ne regăseam sub cer mai mîndri, pășind într-o smerită tăcere, îngrijorați de dulcea povară strecurată sub pleoapă. Odihnind sub spuza oboselii jarul minunilor.

 

Pe cer, o creangă reavănă în bruma topită - proaspăt dezgheț de înlăcrimată fericire laudă arsura brumei.

 

Curcubeu fragil, discret, delicat; tunete depărtate, stinse - nemeritate de neatenția lărmuitoare a urbei.

 

Piatra. Din tot acel efort geologic s-a odinit o clipă în bucuria mea. Ca sub un alt cer.

 

Sus pe colină, în dimineața proaspătă, limpede, rece. În vale, deasupra orașului, mai stăruie, fîșie subțire, aburul viselor.

 

...și uscăciunea tristeții nu mai era decît un nevinovat pretext pentru luxuriantele jocuri ale chiciurei.

 

În gingiile streșinilor, țurțurii - colți amenințători de uriașe fosile boreale.

 

Gură de foc pe buza unui nor, soarele suflă în naiul luminii.

 

Prin rămuriș, pe dealul vecin, umbra norului deschide o peșteră fermecată.

 

Un soare crud cerne mireasma viorilor prin pîclele zării.

 

Doar vîntul mai poate oferi buchetul șoaptelor ce pot numi aceste sumbre nuanțe din norul de vară atît de perfect armonizate cu verdele pe care-l umbresc.

 

Să spele păcate, rușine, vor curge norii, vîntul, ploaia, umbre - va bîntui, neobosită, vremea.

 

Cer albastru cu nori mici, strălucitori, festivi. Vînt puternic în virfurile elastice și robuste ale plopilor. Glorie solară puțin cam tristă.

 

Nori întinși, împrăștiați - ca o pastă de culoare globuloasă strivită pe o paletă albăstrie.

 

Nori în linie ieșiți ca dintr-un imaginar eșapament decalibrat și plin de-o fantezie ironică.

 

Tendința norilor de a se umfla răsfrîngîndu-se asemenea floricelelor, sporind într-o explozie lentă, suav încetinită.

 

Bruma de suflet mai stăruia, hieratică mîngîiere, peste înfrigurarea lucrurilor. De sub pleoapa vînătă și zdrențuită a pîclelor, soarele privea mahmur și încruntat.

 

O anume complicitate între vînătul norilor superficiali - amestec ciudat de cenușiu cu albastru, din care roșul părea să lipsească - și lumina strălucitoare a celor de o culoare indecisă ce formau fundalul concura la obținerea acelui efect tonic de vioiciune.

 

Acum știam. Regăseam și recunoșteam impresia precisă a cerului înnorat, cu spărturi luminoase și albastre, cu una aparte, prin care răzbate incandescența de nesuportat direct a soarelui, dînd norilor o strălucire oarbă, fără colorit. Îi aflasem strategia: trebuia culeasă numai din apa tremurîndă a bălților, care domolea strălucirea și analiza culoare.

 

Pe cerul ce se deschidea privirii în lumini și umbre se iscau, abia ghicite, un început de relief și bănuite culori; pămîntul în nuanțe proaspăt spălate și totuși cu o ușoară urmă de vinețeală înfrigurată.

 

Cobori fără de amintiri, cu rana uitării înflorind în priviri. Un dor, ca o umbră de urnă, purtînd mireasma pustie a cenușii.

 

Parcă picau din cer cenușile de o incandescență tulbure ale luminii.

 

Doar ceața dintre ele individualinzînd a joacă, prin crestele etajate ale arborilor și colinelor, planurile succesive ale depărtării. Continuitate decupată în cartoane de poveste.

 

Dintr-o suliță piezișă, lumina, abia prelinsă, vag gălbuie, se scurge pe sub umbra cețurilor.

 

Înalte, în iarba numai bună de cosit, se legănau cu eleganță în bătaia vîntului, desprinse, libere în verdele poienii - balerine tragice probînd în elegie pentru floarea secerată.

 

Fără să-și arate chipul, soarele își rotea cu sfială cochetă evantaiul de raze scăpate prin spărtura norilor.

 

Ogoare de brumă sub privirea secerătoare a soarelui.

 

Pîclă ușoară. Spuza luminii învelește culoarea mocnind.

 

Un soare crud cerne mireasma viorilor prin pîclele zării.

 

După cortina norilor, judecau lumina. Nu vedeam soarele, dar îl ghiceam ridicat în suliți. Un zîmbet mîhnit a îngălbenit o clipă un petec de verdeață.

 

Lumina aburindă înspuma, pierdute-n depărtare, valurile pămîntului.

 

Blînda neliniște-a frunzei. Vîntul o întărîta și ea îl alina.

 

Aerul se turmentase brusc. Fervoarea atmosferei coagulase

în dansul unui roi de musculițe.

 

Sulițe de lumină se împlîntau în văi și peste culmi. Ca dintr-un crater - albă - se revărsa o lavă luminoasă.

 

Azi trompeții luminii și-au veștejit chemarea prin pîcle și penumbre fumurii. Dar nu de-a surda, căci în surdina depărtării, cu glas domol, se tînguiau nedeslușite și deșarte bucurii.

 

Cînd se aud domol tălăngi și blînda mîngîiere a serii despovărează de orice materialitate culoarea depărtării...