Iulian Dămăcuş: Aveţi
o experienţă de trei ani de zile în demersul acesta – concursul ROMANIAN KUKAI pe internet - inedit pentru poezia de
sorginte japoneză, în speţă pentru poemul haiku. Activitatea este laborioasă:
informare, organizare, lectură,
apreciere, clasificare. Ce v-a determinat să alegeţi această cale de comunicare când în ţară mai există câteva
reviste specializate în acest gen de
poezie? – mă refer la revista Haiku de la Bucureşti, Albatros de la Constanţa?
Corneliu Traian Atanasiu: Chiar faptul că am cunoscut atît starea actuală a revistelor în cauză,
cît şi activitatea micilor grupuri care mai gravitează în jurul lor. Revistele
nu mai au forţa pe care le-o dădeau cele cîteva personalităţi care colaborau cu
materiale de calitate (eseuri teoretice, comentarii, recenzii, traduceri) şi
care (din motive care încă îmi scapă) s-au îndepărtat de ele, dacă nu cumva şi
de haiku. Actualmente, revistele sînt la limita dispariţiei şi se menţin cu
greu doar publicînd pe cei care cumpără un număr de exemplare pentru că sînt
publicaţi cu cîteva poeme. Pretenţia de a fi traduse şi în engleză (ţi se cere
ca orice material trimis să fie însoţit de traducere) le-a cam ruinat. Se pare
că, în ciuda micşorării numărului celor ce scriu haiku la noi, ambiţia celor
două reviste este să se ţină ţanţoşe pentru a fi citite de cei de peste hotare.
Dar mai trist este faptul că de ani de zile cei
din jurul lor au rămas doar cei din vechea generaţie, şi ei tot mai puţini.
Întîlnirile de la Constanţa (singurele existente în ultimii ani), în ciuda
efortului meritoriu al celor care le organizează, sînt mai mult un mod de
socializare decît discuţii tematice veritabile sau lansare a unor proiecte
viabile. Un festival internaţional cu doar două prezenţe străine nu-şi merită
numele. Şi, de fapt, nici din ţară (din afara Constanţei) nu vin decît o mînă
de participanţi (mai puţini decît degetele celor două mîini).
În situaţia dată, internetul oferea o deschidere
nesperată unei comunităţi mici, laxe şi mult prea răspîndite: posibilitatea de
contact cu oricine, la orice distanţă, fără deplasare, fără costuri financiare,
fără pierdere de timp. Concursul pe care l-am lansat la 1 aprilie 2007 a prins
tocmai pentru promptitudinea şi comoditatea lui. Totul se face doar prin email:
primirea poemelor şi confirmarea primirii, votarea şi confirmarea ei, afişarea
rezultatelor, odată cu trimiterea tabelului care atestă corectitudinea
calculării voturile participanţilor. Transparenţa modului de organizare şi
obiectivitatea (nu neapărat şi calitativă a) stabilirii rezultatelor au fost
punctul cel mai atractiv al concursului. Nu e de mirare că pînă acum au
participat la el deja 150 de persoane: vechi iubitori ai haiku-ului, persoane
care au aflat de haiku prin intermediul internetului, persoane care ştiau şi
încercau haiku-ul dar nu reuşeau să intre în legătură cu alţi adepţi ai lui şi,
evident, tot felul de gură-cască în trecere. Oricum, haiku-ului de la noi i s-a
făcut poate mai multă promoţie în aceşti trei ani decît în cei aprope 20
anteriori.
Iulian Dămăcuş: Care
sunt câştigurile acestei activităţi
pe net, activitate al cărui arhitect sunteţi: site-uri, teme concurs, punctaje,
dezbateri, exerciţii de creaţie – toate gîndite, conduse cu pricepere şi
dăruire?
Corneliu Traian Atanasiu: Rezist ispitei statisticii şi rezum marile reuşite la numai trei. Prima
este apariţia unei noi generaţii de autori de haiku între 30 şi 50 de ani.
Numărul lor, pe care-l estimez la peste 30, chiar dacă nu au publicat încă
volume, este deja aproape dublu faţă de cel al autorilor vechi care mai sînt
interesaţi şi astăzi de haiku şi mai publică în revistele specializate.
A doua reuşită este că, la orice oră din zi sau
din noapte, oriunde te-ai afla în ţară sau în lumea largă, dacă eşti conectat
la internet, poţi accesa pe site-uri în limba română suficiente mijloace de
iniţiere: antologii, volume personale, lecţii şi comentarii la poeme haiku,
informaţii despre haiku-ul de la noi şi din afară, despre concursuri şi
rezultate şi despre comunitatea tot mai închegată a celor interesaţi de haiku.
Depăşind dificultăţile insurmontabile altfel ale inexistenţei acestor materiale
în librării şi biblioteci publice.
Cea de a treia este că viaţa iubitorilor de haiku
a devenit mai însufleţită şi mai alertă prin interemediul celor două
concursuri, lunar şi săptămînal, dar şi a site-ului Un haiku pe zi, unde timp de aproape doi ani s-a completat un vers
lipsă dintr-un poem, ulterior fiind comentate şi poemul propus, şi încercările
participanţilor.
Dar aceşti trei ani au fost doar începutul. Am
simţit că trebuie să atrag şi alţi iubitori de haiku în activitătăţile de
organizare şi administrare a constelaţiei de site-uri pe care le-am înfiinţat.
Internetul deschide perspectivele colaborării şi cooperării cu persoanele
active care pot dovedi şi ele iniţiativă, capacitate organizatorică şi dorinţă
reală de a face ceea ce ştiu sau învaţă şi pentru alţii. Important este ca
treptat ceea ce făceam singur să poată fi delegat şi preluat şi de alţii. Aşa
cum s-a întîmplat deja cu concursul săptămînal de pe grupul yahoo Romanian Haiku de care acum se ocupă
vreo cinci persoane mai inimoase (în sistem franciză, ca să fac pe grozavul).
La urma urmei, tocmai această capacitate de interacţiune creează o comunitate
închegată.
Iulian Dămăcuş: La
începutul mişcării haiku (!) prin anii ’90,
pentru susţinerea afirmaţiei că micropoemul haiku este poezie, literatură adevărată, s-au dat
exemple de versuri scrise de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Şt. Aug. Doinaş,
scriitori consacraţi, versuri catalogate unele ca haiku iar altele (ceva mai aproape de realitate) în stil haiku… Eu cred (şi nu doar eu)
că nu se scrie haiku aşa, accidental, întâmplător… Câte din cele peste 2000 de
poeme scrise de Bashō, sunt considerate adevărate haiku-uri?...
Corneliu Traian Atanasiu: Acele cîteva nume de poeţi români conscraţi care au cochetat cu
haiku-ul au fost folosite mai curînd de cei care lansau mişcarea haiku pentru a
face promoţie genului prin autoritatea lor şi în niciun caz pentru valoarea
realizările lor exotice în spaţiul literar de la noi. Haiku-ul este un gen
ascetic al cărui gust nu-l deprinzi fără să te dedici lui o vreme. Evident, nu
poţi scrie din nimereală. Mai ales pentru că, în prealabil, trebuie să te
dezbari de multe ticuri ale liricii occidentale. Altfel vorbind însă, Bashō
nici nu a scris haiku, genul este lansat de Shiki la sfîrşitul secolului XIX,
care însă, pentru a se revendica de la înaintaşi cu renume, a considerat
culegerile de hokku (strofele de început ale poemelor în lanţ) ale înaintaşilor
drept haiku. Regulile haiku-ului au fost stabilite şi reconsiderate de-abia în
secolul XX. Este normal că, Bashō nu putea să scrie după nişte reguli stabilite
ulterior.
Cred însă că exigenţele prea rigide ar trebui
puţin relaxate. Se scrie astăzi mult haiku în lume şi sînt luate în
consideraţie şi haiku-ul clasic, şi cel contemporan, şi unul inovativ.
Iulian Dămăcuş: Ciudat
e că poeţi consacraţi care în aparenţă dezavuează această poezie, încearcă să
scrie haiku, senryu, pretinzând că doar exersează (chiar şi atunci când le
publică!). Rezultatele unor astfel de exerciţii
te duc cu gândul la încercările unor artisti plastici şcoliţi de a desena/picta
ca ţăranii pictori de icoane, adică de a face pictură naivă…
Este tentaţia celor care nu catadicsesc nici
măcar să citească destul haiku pentru a-l putea aprecia cu adevărat. Ei scriu
şi haiku doar ca o joacă. Pentru ei e un gen neserios şi, dacă îl încearcă, o
fac doar ca să arate că ar putea face şi asta, dar nu se obosesc să-l practice
decît tangenţial, ca o distracţie. Dealtfel, acest lucru e valabil şi pentru
mulţi din cei care scriu haiku, o fac doar de mîntuială ca un hobby oarecare,
pe care-l pot abandona oricînd pentru un altul.
Iulian Dămăcuş: Eu
am rămas un nostalgic al revistelor, al corespondenţei cu confraţii Vasile
Moldovan, Radu Patrichi, Serban Codrin, Dan Doman, al călătoriilor pe la
cenaclurile din Slobozia sau Tg. Mureş cu maestrul Aurel Rău, sau cu prozatorul
Nicolae Benea; îmi amintesc ce lume bună trecea pe la Cenaclul de la Cluj.
Haijinii internauţi de astăzi corespondează între ei, se întâlnesc?
S-au schimbat multe în anii din urmă. Viaţa este
mai accelerată, oamenii sînt mai ocupaţi şi îşi găsesc mai greu timp pentru a
se deplasa. Şi organizatorii s-au împuţinat sau au obosit. Iar sursele
financiare de care dispun sînt mai precare. Cenaclurile au rămas doar cu
numele. Iar autorii de haiku au reuşit să se izoleze nu doar de restul
literaturii ci şi de cei care promovează prin felurite evenimente cultura
japoneză.
A cam dispărut corespondenţa tihnită şi poate mai
caldă pe hîrtie. Emailul este mai rapid, mai succint, mai tehnic, mai
pragmatic. Se schimbă de obicei un fel de bileţele. Şi foarte multe ataşamente.
Tot ce nu este obiect poate fi trimis cu mult mai multă promptitudine prin
eterul virtual.
Eduard Ţară a organizat un concurs de haiku în
limba engleză, cuplat la festivalul internaţional Origami Peace Tree, la
care am fost preşedintele juriului. A fost un moment în care mi-am dat seama de
oportunităţile pe care le deschide şi haiku-ului asocierea la asemenea
evenimente. La festivitatea de deschidere, unde am prezentat rezultatele
concursului, am putut să fac promoţie haiku-ului prin intermediul unor
prezentări power point, mult mai sugestive decît simpla citire a unor texte
prea austere pentru un public neiniţiat.
În afară de cîteva lansări de carte la care ne-am
întîlnit (şi ne-am văzut prima oară deşi ne cunoaşteam de mult) în Bucureşti,
Timişoara, Bacău şi Curtea de Argeş, repetînd şi sesiunea de pps-uri, încercăm
din toamna trecută nişte întîlniri lunare cu cei care pot veni în Bucureşti. E
un început cu poticneli şi avîntări repetate. Avem în proiect şi o asociaţie
prin care sperăm să dăm şi o bază juridică celor pe care le întreprindem.
Iulian Dămăcuş: Aş
dori pentru cititorii revistei câteva exemple de haiku-uri reuşite, poeţi care
s-au format în acest cadru generos, la
acest cenaclu virtual, şi care
s-au remarcat la concursuri naţionale/internaţionale.
Corneliu Traian Atanasiu: La doi ani de la înfiinţarea ROMANIAN KUKAI, cei grupaţi în jurul
concursurilor au scos şi cîte un volum. Concursul săptămînal, un volum
colectiv: Primul cocor, iar cel lunar împreună cu cel săptămînal, o
antologie mai ambiţioasă cu o selecţie drastică (numai 82 de poeme): Antologie
de haiku Romanian Kukai. Sînt singurele volume de acest fel de după ultima
antologie din 2004 a lui Ioan Găbudean, Surîsul crizantemei. Sperăm să
putem face acest lucru şi în anii ce vor urma. Pentru a rămîne la o selecţie
mai aproape de obiectivitate, voi cita doar cîţiva dintre autorii remarcaţi
prin intermediul concursului ROMANIAN KUKAI, ale căror poeme sînt prezente în
antologia mai sus amintită:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu