Anotimpul călinei
Trecusem de jumătatea vieţii cînd am
zărit-o prima oară într-un zăvoi toamna. E greu să admiţi că atîta vreme ai
putut trece nepăsător, neştiutor, neatent sau poate doar neprevenit pe lîngă
ceea ce s-a dovedit a fi apoi un simbol profund existenţial pentru viaţa ta.
Nu-mi închipuiam să n-o fi văzut vreodată înainte, dar abia acum îşi dobîndea
zarea surprizei. (Îmi stăruise poate doar în urechea minţii din povestea şi
filmul lui Şukşin.)
Am urmărit apoi cu emoţie constantă şi reînnoită
uimire trecerea ei prin anotimpuri. Îi remarcasem frunza ascuţită, cu trei lobi
desenaţi în racorduri de sinuoasă eleganţă şi subţirimi asimptotice, lemnul
fragil cu măduva largă, inflorescenţa de mărimea unei palme, cu mulţimea de
flori mărunte, împrejmuite de un contur de petale mari, albe, delicate.
Nimic nu putea însă egala prezenţa fructelor, atîrnînd
la asfinţitul toamnei, invers inflorescenţelor erecte, în ciorchini
umbeliformi, în picături de roşu violent, transparent la lumină. Nimic nu putea
egala unicitatea ei frapantă în peisajul deliberat monoton, de cenuşă, scrum
sau nea, imprevizibila sa nălucire, sălbăticia şi fragilitatea îngemănate între
scîncet şi ţipăt într-un imn picurat în cheaguri de nostalgie sanguină.
De la apusul la răsăritul verdelui se întinde cu
stricteţe şi nimerită izbîndă anotimpul călinei. În marginea potecii, cînd o
aştepţi îndelung sau cînd îngîndurat tresari de noutatea ei, cînd ochiul o
caută avid sau o întîlneşte neprevăzut, ea rămîne la fel de neaşteptată,
reuşeşte să-şi impună incredibilul şi neînţelesul, bogăţia austeră şi
intensitatea, prospeţimea vitală. În
ciuda oricăror intenţii şi preveniri îşi păstrează intactă şi intangibilă,
teafără şi nevătămată ciudata minune.
În culoarea lor vie, abia punctată, contrastînd
puternic cu ambianța, căci niciodată nu le vezi de la distanţă, ciorchinii
adună în intimă apropiere ceea ce se afla însumat în ciudata atracţie a
exoticului ca depărtare stranie, de neatins. Peisajul vegetal de hieratism
contorsionat şi sărăcie chinuită al extremului orient, savana africană cu
baobabi izolaţi, răbdători şi austeri îşi distilează ciudatul farmec în sărăcia
stilizată, în severitatea demnă, plină de speranţa neînţelesului și de bogăţia
promisiunii cu care un pumn de minuscule căline încrustează imensitatea
monocromă.
Aerul de rigoare
Totul începe cînd între joacă şi lene, din gene-ţi, un
rest de umbră joacă pe lucruri. Ştii că nu e decît o iluzie, dar ţii să o
repeţi, să o întîrzii, să o prefaci. Dacă te laşi pradă acestei viclenii, nu e
nevoie de multe întîmplări ca iluzia să devină suverană: nuanţele ţi-apar mereu
majore şi, între evlavie şi neputinţă, te încearcă sacră uimirea.
Se-ntîmplă să te uiţi într-un asfinţit prin frunziş
către soare şi în acel loc lumina nu poate pătrunde decît desfăcîndu-se într-un
roi de albine, ce, odată trecute, se-nfoaie ca o coadă de păun care prinde să
se învîrtească, furnicînd ochiul cu bîzîit de scînteieri. Ştii că acest miracol
poate fi curmat făcînd un singur pas pe drumul întrerupt, dar zăboveşti întru
slava farmecului, sărbătorindu-ţi norocul pieritor.
Am urcat de multe ori colinele din apropiere cuprins
mereu de o mirare plină de încîntare. Numai cîteva minute de mers şi o
diferenţă de nivel aproape neînsemnată şi priveliştea, aproape aceeaşi, suferea
schimbări semnificative, de o inexplicabilă plasticitate şi expresivitate. Mult
timp, mirarea încîntată dintîi s-a însoţit de o a doua nemulţumită şi
neînţelegătoare, încuviinţînd-o pe prima şi totuşi refuzînd-o ca inacceptabilă,
imposibilă, inadmisibilă.
Încercam să cred că efortul urcuşului, prospeţimea
născută din freamătul sîngelui, din înteţirea răsuflării sînt vinovate de
frecvenţa împrospătării imaginilor. În disperare de cauză, am pus totul pe
seama variaţiei infinitezimal subtile a unghiurilor din care privirea relua
peisajul.
Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că e vorba de
straturile subţiri de aer cu diferenţe neglijabile de temperatură şi umiditate,
hotărîtoare însă pentru privirea ce le străbate în răsfrîngeri care se
repercutează abil asupra imaginilor pentru a isca revelaţii neanalizabile, la
limita perceptibilului, impunînd însă sufletului să se petreacă-n poveste.
Multă vreme am privit cu o nedumerire înfiorată,
fascinată, dar şi descumpănită, cum, odihnind în priviri o scenă apropiată,
primplanul haotic al îmbrăţişării ramurilor dezgolite, pădurea de iarbă în care
roiau gîngănii, depărtarea se tulbura, culorile se amestecau, devenind confuze,
durităţile, clarităţile, limpezimile se estompau, contururile se ştergeau,
lucrurile dispăreau într-o masă amorfă şi diafană.
Dacă acum ieşeam din păienjenişul clar şi lămurit al
planului apropiat sau dacă îmi impuneam să privesc numai depărtarea, ea devenea
la fel de desluşită, distinctă şi limpede ca şi planul apropiat vizat înainte,
obiectele îşi dobîndeau relieful şi asprimile, culorile personalitatea,
puritatea şi strălucirea.
Bănuiam că se petrece ceva similar cu ceea ce se
întîmplă într-o fotografie, în care claritatea primplanului face ca planul
îndepăratat să fie tulbure, neclar. La fel ca neglijenţa în reglarea
profunzimii sau limitele de construcţie ale obiectivului fotografic, acomodarea
cristalinului pe primplan producea tulburarea fundalului. Şi totuşi nu acesta
era adevărul.
Se întîmplă uneori ca, mutînd privirea de pe culori
pregnante, vîrtoase, pămîntene pe culorile vaporoase ale cerului, să zăreşti
pentru scurt timp o nuanţă transparentă, care apoi se şterge de pe faţa celei
ce persistă în adîncime. Dacă repeţi gestul, nuanţa reapare în acelaşi joc, ca
şi cum ar folosi privirea doar ca pe un vehicul, coborînd la staţie ca să se
mistuie-n văzduh.
Ambele împrejurări, tulburarea aparentă a fundalului
şi nuanţa pasageră aşternută peste depărtări, au privilegiul ciudat şi
instructiv de a înlesni vederea aerului. Asemenea subterfugii ale receptării
m-au îndemnat să resping iluzia transparenţei necondiţionate a aerului şi să
recunosc că aerul de rigoare - prin care se petrece ceremonialul privirii - nu
e decît un anume chip al străvezimii, plin de culoare şi de personalitate.
Toamna tîrziu sau în iernile cu zăpezi abundente, cînd
totul devine contrast de alb şi negru sau infinite amestecuri şi gradări de
griuri, privirea se simte atrasă spre locul unde înţelesul se şterge, se
destramă, se pierde în neînţeles. Acolo se iscă tulburări diafane de griuri,
umbre de culoare joacă presimţiri pe lucruri, trîmbe de fum îngînă amintiri,
sub voal de ceaţă se prepară incredibilul, iluzia. Sînt gingăşii de culoare în
care totul se bănuieşte - se şterge sau se zămisleşte? Negrul de pregnanţă mată
se pierde-n emanaţii, cuprins de febră aiurează indigo.
Înveţi treptat că realitatea nu este decît iluzia
obişnuinţei, neatenţiei, comodităţii noastre vinovate: platitudinea,
banalitatea, placiditatea. Că adevărat, real, autentic, viu, efectiv e numai ce
ademeneşte şi-ncîntă, minte şi prosteşte. Dar totodată afli că fără
disponibilitate şi abandon, fără atenţie şi îngrijoare, fără a presimţi întîmplarea
şi destinaţia ei plină de înţelepciune, fără încercarea la care te supun
darurile şi fără osteneala harnică ce le răzbună şi le răsplăteşte, fără
generozitatea ce iscă destin, realitatea e mai ireală decît iluzia.
Săptămîni de-a rîndul, adîncind poteca în zăpada
veche, contrastul mereu proaspăt îmi ispitea privirea spre o salcie
scorburoasă, înfiorată de o eşarfă rară de căline. Şi, de fiecare dată,
privirea mi se odihnea pe fermitatea emblematică a acestei imagini,
bucurîndu-se de nobleţea unui blazon ce îşi aştepta consfinţirea. Salcia se
dovedea doar o rămăşiţă de scoarţă răsucită dureros în jurul amintirii unui
trunchi odinioară robust. Călinele sporeau această jale cu o notă de necesară
însufleţire, de crudă şi sălbatică duioşie.
Zobar,
Zobar...,
îşi clatină capul greu de zădărnicia amintirilor bătrîna ţigancă şi rîsul ei
piţigăiat răsună ca un reproş plin de regret, ca o dojană încuviinţînd, ca o
mustrare ce abia ascunde admiraţia. Ameninţarea şăgalnică şi ironia
neîncrezătoarei poveţe chicotesc împreună şi-n clătinarea tăgăduitore a capului
totul pare menit să îndîrjească...
Zobar,
Zobar...,
se mlădiază sfidarea cu pupilele strînse în zîmbet aţîţător...
Zobar,
Zobar...,
picură rîsul ştrengăresc al vrăjitoarei... ca aceste căline zădărînd
zădărnicia.
Atunci
mi-au fulgerat privirile întîiele stele
Puţine sînt amintirile care mă cheamă cu atîta
fervoare şi gingăşie, spre care mă aplec cu atîta sfială şi însufleţire ca spre
temeiul norocului meu pămîntean. Între ele, aflu miracolul a două nopţi în care
sălbăticia risipitoare a copilăriei se domoleşte urzind în pragul visului
candoarea unei vieţi, două tulpini cu seva vîrtoasă sublimînd mereu aceeaşi
mireasmă proaspătă, ctitoritoare.
Vara, la bunica din parte mamei, în cîmpia
Romanaţiului. Spaţiul de joacă restrîns la praful din trei uliţe şi cîteva
ogrăzi. Mai departe doar exotism sonor, nume pline de rezonanţe stranii, de
demnitatea misterioasă a neştiutului: Comanca, Deveselu, Redea. Nici acum nu
ştiu mai mult despre ele, sonorităţi fabuloase, incitante.
Între drum şi bătătură, un şir de salcîmi. Gardul e
îndoielnic, se confundă în închipuirea mea, simbolic în sărăcie, cu o
împrejmuire de coceni. Cu casa, memoria e lipsită de generozitate: două odăi,
în care, unic centru de interes, tronează ţestul.
Luna lui Cuptor. Săptămîni de uscăciune. Paparude.
Salcîmii pe jumătate goi. Miroase a ars pămîntul, frunza.
Dormim în curte pe un ţol. Bunica aşterne
neîndemînatic, dar pe îndelete, cu o răbadare care îi dă măsură. Nu vorbim
înţeleşi parcă să respectăm oboseala zilei. Ne întindem sub boarea ce trezeşte
miresmele. Cîinele se aşează covrig, la distanţă, cuviincios.
Stelele se limpezesc şi-şi ning polenul pe gene
înfrigurate. Rana luminii, caldă, o ascund sub pleoapă.
Mă trezesc peste noapte. Curtea sub lună, luminată ca
ziua. Numai tăcerea e strecurată din vis. Ciudată această bucurie gravă,
nemişcată fără joacă. Orice mişcare, alta decît a pleoapelor, ar sparge
pojghiţa farmecului într-un infern de larmă.
*
Sfîrşitul vacanţei şi-al verii la bunicii dinspre
tată. Mereu neaşteptat, mereu prea devreme. Într-un miez de noapte, între
toropeala somnului şi-nviorarea umedă şi neguroasă, ne luăm rămas bun. Rumoare
domoală ca o oază în beznă. Apoi, între păduri şi dealuri, boii rătăcesc către
zori prin apele nopţii.
Mă deşteptam în mirosul fînului cu noaptea şi răcoarea
împrejur. Ţîrîitul de greieri alterna cu ţiuitul tăcerii. Carul Mare se clătina
domol şi scîrţîitul său ritma tăcerea în surdină. Cerul se deschidea adînc şi
primitor. Stelele mă legănau prietenos.
Undeva carul se oprea. Deodată liniştea se adîncea
fără măsură. Ca o respiraţie reţinută, noaptea întreagă se-nfiora într-o
încordare tăcută. Uimire şi pîndă.
Atunci urinau boii şi era ca o potolire, ca o alinare
a fiorului pe care tăcerea îl trezise în suflet şi-n lume. Niciodată nu va mai
fi tăcerea atît de încheiată, atît de temeinică, atît de solemnă. Parcă odată
cu boii se potolea întreaga Fire.
Ah, Ursitoare, pentru tot ce va fi fost să se
petreacă, din Urse se întindea urzeala lumii, din Urse, păienjeniş de aur
pentru alesătura faptelor.
Întorc privirile şi mă întreb: aşa era? aşa să fi
fost? Şi-mi spun: abia de este!
Fățărnicia aguridei
despre cîinoșenie
I
„Ca un cîine - spuse el, și era ca și cum
rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască” –
așa se încheie Procesul lui Kafka. Clamarea lui Joseph K., eroul
romanului – strigăt disperat și tardiv, aproape stins în geamăt – exprimă
uriașa dezamăgire pentru sfîrșitul lamentabil, pentru înjunghierea sa brutală
și expeditivă, însoțită de un ritual batjocoritor.
Și de-abia prin această exclamație ce
surprinde definitivul și irecuperabilul se conturează destinul său: nu mai e
nimic de făcut, iar candoarea care l-a acompaniat permanent în decursul acelui
proces sordid (metaforă a vieții sale) se dovedește vinovată, speranța – cum ar
spunde Sartre – murdară, căci prin tot ce a făcut, a simțit, a gîndit el a
acceptat situația de fapt ca pe una de drept, s-a complăcut în jocul dubios și
absurd care i s-a propus, i-a recunoscut oarecum legitimitatea, dovedindu-se
astfel un simplu și umil colaboraționist al sistemului.
Evident, Joseph K. își asumă doar o
responsabilitate limitată, el nu pune în discuție instanța care îl acuză și se
încrede în puterea mîrșavă și abjectă, a cărei autoritate rezistă doar prin
camuflarea într-o dezgustătoare misteriozitate. El nu are candoarea ingenuă a
celui care sfidează spunînd: nu înțeleg, nu joc, nu vă recunosc – puteți
desigur să mă omorîți, dar asta nu vă asigură nici o autoritate, nu mă puteți
aduce la coșmar.
Refuzînd să recunoască goliciunea regelui,
imaginația lui s-a lăsat mereu sedusă și abandonată, iar fidelității sale
canine i s-a răspuns pe drept fără considerație și fără milă – cu autoritatea
inumană și disprețuitoare a stăpînului. Ochii inteligenți și blînzi,
contrariați și îndurerați ai cîinelui varsă aici o lacrimă care demască, acuză
și înmormîntează colaboraționismul ca destin definitiv compromis: „și era ca
și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”.
Și totuși, o viață de cîine nu este prin
definiție nedemnă. Totul depinde de luciditatea, de sinceritatea și de
fermitatea cu care e asumată ca destin. Ne convinge de acest lucru cinismul,
căci el nu este totdeauna – așa cum e facil taxat – o oroare și o depravare a
caracterului omenesc, ci numai simpla recunoaștere și asumare a destinului
omenesc, prea omenesc ca o viață de cîine. Cinismul nu este atunci decît punere
în valoare, adoptare și asimilare a însușirii esențiale a cîinelui, virtute
pilduitoare pentru ființa moleșită a omului - cîinoșenia.
Climatul istoric și spiritual copt pentru
apariția cinismului, fie ca simplă sfidare comportamentală, fie ca atitudine
explicit filosofică, e acela în care s-a uitat de mult generosul îndemn: îmbrăcați-i
pe cei goi! – și o anume spaimă, disprețul și spălarea pe mîini refuză să-l
mai numească pe cel gol cu tandrul apelativ golaș, preferînd să-l
incrimineze cu acuzatorul calificativ de golan.
De fapt, cinismul agresiv, nedeclarat al celui
ajuns, satisfăcut de suficiența sa obtuză și arogantă, cinism fardat și
travestit drept onorabilitate, privind cu dispreț pe cei sărmani și necăjiți,
desolidarizîndu-se de ei și etichetîndu-i drept o plagă morală și o amenințare
socială, creează cadrul pentru nașterea prin recul a cinismului autentic, fățiș
și mîndru de numele său: acela care, recunoscîndu-și viața nemernică și
păcătoasă de cîine, și-o asumă și se străduiește să-i dea un minimum de
demnitate sfidînd infatuarea îmbuibaților.
II
Se povestește că Platon, umblînd prin agora,
însoțit de liota admiratorilor, dă peste Diogene, în timp ce piața era
străbătută de o procesiune cu cai împovărați, înzorzonați, sever struniți. Cu
aroganța aristocratului, Platon îl șfichiuie:
- Tot slobod, cîine?!
Replica usturătoare a lui Diogene nu-ntîrzie:
- Doar fără frîu, cal de paradă ce ești!
Cinicul, după cum se vede, simte pervertirea
ierarhiei sacre a valorilor, răsturnarea ei în favoarea regulilor convenționale
ale conformismului social, întronarea simțului comun drept instanță suverană și
universală – și resimte toate acestea ca ilegitime.
Acestei cinice (lipsită de scrupule) uzurpări
a valorilor autentice, înlocuirii lor cu surogate decorativ-festiviste, cu
pseudo-valori social-pragmatice – ipocriziei generalizate -, cinicul îi va
răspunde prin violarea convenției prestigiilor, afirmînd fără menamamente, cu
dinții dezveliți în rînjet strepezit:
- Sînt o vulpe prea bine crescută căreia i s-a
acrit de proverbiala fățărnicie a aguridei.
Nu degeaba, profitînd de jocul de cuvinte pe
care îl permite omonimia dintre monedă și ordinea oficială, ambele denumite cu
același cuvînt grecesc nomisma, cît și de un anume accident biografic
compromițător, Diogene este acuzat ca falsificator de bani, cînd, de fapt, el
își împlinește doar menirea revelată de oracolul din Delfi. Și anume, aceea de
a restaura ordinea sacră și valorile autentice depreciate pînă la a deveni doar
monedă calpă în tranzacțiile protocolare dintre indivizi, fără acoperire în
aurul bunului simț.
Fiind o reacție la o situație care întărîtă,
cinismul e mai degrabă eruptiv. El este o izbucnire a vitalității contrariate,
a virilității ultragiate, un galop de sănătate care nu-și propune atît să
schimbe vreo mentalitate, cît să afirme că există cu îndreptățire și o alta.
Din care – în pofida și în ciuda celei care-și arogă cu insolență dreptul la unicitate
– țîșnesc fapte imprevizibile și pilduitoare.
Ca atitudine filosofică, situîndu-se între
optimismul necenzurat al lui Socrate, încrezător în natura neviciată a celui ce
poate naște din sine adevărul, dacă o moașă grijulie îi oferă asistență, și
scepticismul stoic care renunță la manifestările pedagogice și la spectacolul
social, retrăgîndu-se într-o ataraxică și egoistă seninătate spirituală,
cinismul nu ajunge la discurs, refuză judecata și sfatul moral și preferă
înscenarea răutăcioasă, are gustul spectacolului nud al străzii.
III
Izvorîtă din durerea convertită în bucurie
care sfidează, îmbătată de ironia distilată din propria amărăciune, dar bine
echilibrată între ghemuirea în propria suferință și asmuțirea în afară,
cîinoșenia – abil regizată – e un fel de schelălăială travestită în vesele
lătrături menite să-i indigneze pe proști și să-i sperie pe lași. Între vagă
intenție pedagogică de îndreptare și îndoială sceptică, răutăcioasa înscenare
cinică se vrea mai mult lecție frustă de viață și învățătură de minte. Căci,
dacă nu reușește să corijeze, încearcă măcar să rușineze, iar dacă n-are pe
cine rușina, ține cel puțin să șfichiuie cu usturimea insultătoare a
batjocurii. Nemaiavînd încredere în blîndul meșteșug al moșitului, cinismul
aplică terapia de șoc și prin instinctul de hăituire a victimei care provoacă
întreține starea benefică de stres, vaccinează împotriva osînzei morale.
Cinicul va brava traiul simplu și modest,
viața învoită cu cele naturale, călindu-se în exercițiul aspru al voluptăților
elementare, înfruntînd cu bărbăție durerile. El își găsește astfel simplitatea
vitalizantă și generozitatea exaltantă apte să-l fac vrednic de o fericire
austeră în ciuda oricăror vicisitudini ale sorții. Dar mai ales în pofida
mentalității comune, comode, călduțe, securizate care este exasperată de
condițiile de neînchipuit ale acestei fericiri aspre: anonimatul, nenorocul,
dezastrul.
Asemenea cîinelui zburdînd cu coada ridicată
covrig, fericit cînd nu e lovit și umilit, vesel că vremea se arată din capriciu
mai bună, cinicul nu ține supărare, nu suferă din resentiment și ranchiună,
uită suferințele trecute și nesiguranța amenințătoare a viitorului și se dedică
fără rețineri unei bucurii candide sortite parcă să recupereze magic întreaga
istorie a infamiei universale.
Zădărînd zădărnicia, în prospețimea lor
nealterată, bucuriile cinicului capătă o exemplaritate luminoasă, aptă să
expieze lumea de duhurile rele, să răscumpere orice vinovăție și ticăloșie, ca
în anecdota următoare:
Pe cînd culegea dintr-un pom smochine,
păzitorul îi spuse că, de curînd, un om se spînzurase de smochinul acela.
„Foarte bine – răspunse Diogene – îl voi purifica acum!”
Uimire și pîndă
Știm că poezia este imagine care surprinde survenirea sacrului – fulger
de aur frînt în roca ființei, plesnitură încremenită-n filon, rădăcină
de-mbelșugată lumină ce strînge laolaltă oglinda-n rispire a sufletului. Că, în
perspectiva culturii, este o lucrare de împrimăvărare, arătură cu pluguri de
duh, afînînd tărîmul cu slavă.
Acceptăm că, purificată de înțelesul meschin de șoc, surpriza tîlcuiește
atingerea de cutremur a adierii sacre, întîmpinarea, preluarea și adăpostirea
bunăvestirii, redimensionarea lăuntrică „pe măsura-naltă-a firii”
(Blaga).
Simțim însă nevoia să găsim o cale de acces spre articularea intimă a
faptei care este surprinderea. Vom prinde să-i depănăm povestea din
caierul de stufoasă tîlcuire al cuvîntului prindere. De la închegare,
înțepenire, încleștare, sensul prinderii intră în derivă prin captare,
receptare, agățare, subțiindu-se pînă la sesizare, întrezărire, adulmecare, ca
să sublimeze în intuire, presimțire, ghicire. Rodul oricărei prinderi pare a fi
contactul care trebuie să dea seama de toate chipurile contactării. De la cele
mai ferme, brutale, agresive chiar: înhățarea, înșfăcarea, umflarea, la cele
mai subtile: atingerea șovăielnică, înfiorată, abia perceptibilă („cînd mă
atingi, eu mă cutremur”), și, dincolo de ea, la impalpabila, suava atingere
sufletească, abia ghicită dintr-o anume delicată tulburare de ritmuri („tresar
l-al genei tale gingaș tremur”).
Nu ne va surprinde că subțirimile prinderii sînt mai autentic
surprinse doar de semnificația surprinderii. Căci surprinderea este de
fapt subtilitatea prinderii: prefixul sur- nuanțează situația de
excepție în care se manifestă prinderea ca sur-prindere. El trădează,
precizează, exemplaritatea și prestigiul faptei și al împrejurărilor în care
are loc, ca și excelența izbîndirii.
Dar ce se oferă – de fapt ca pur refuz – surprinderii? Ceea ce de obicei
ne scapă și se remarcă numai grație unui fericit prilej. Ceea ce este efemer,
fugar, pieritor și trebuie surprins doar în străfulgerarea existențe sale,
înainte de a se pierde iremediabil. Ceea ce este principial ascuns și se petrece
pe furiș, încercînd să se sustragă observației. Ceea ce se trădează numai fără
să vrea și doar în parte datorită unor subtilități și viclenii ale
observatorului. Ceea ce survine ca revelație, pe nebăgate de seamă – capricios,
nemeritat, neiertător.
Subtilitatea obiectului ce trebuie surprins este și ea multiplă. El ne
oferă nuanțe fine și manifestări rafinate, adresîndu-se doar unei sensibilități
exersate și competente. Are o constituție delicată, fragilă și se refuză
cuprinderii sau investigației ce i-ar periclita existența. Se ferește în
demnitatea sa de o întîmpinare și o atingere inadecvată, pîngăritoare. Se
dăruiește doar ca o iscusită amenințare, ca o pedeapsă ce trebuie cutezător
cucerită.
Obiectul nu se dă prins. Abia de poate fi surprins ca surpriza însăși.
Căci el se păstrează în suveranitatea libertății sale și își dăruiește doar
scurtele reflexe ale strălucirii, subtilele adieri ale miresmei, ecourile
îngînătoare de enigmatice ritmuri.
Cine este însă cel menit să
surprindă, cel chemat să își aleagă o soartă, colaborînd la un destin al lumii?
Cel care se apropie cu sufletul deschis, mizînd pe candoarea înțelegerii, fără
să fie totuși lipsit de agerime și pătrundere. Cel care, refuzînd să fie
cuprins, avut, bogat, desprins de seducția celor lumești, se iscusește în
ingenioase ispitiri. Cel care, mereu în așteptare, vrednic și disponibil,
acceptă ajunarea și se întărește în credință instruindu-se din regimul frugal
al miracolului. Cel care se expune fără rețineri primejdiilor și binefacerilor
surprizei. Cel a cărui ispravă constă în curățenia sufletului, în puritatea
duhului, în harul pe care surprinzător îl dăruiește minunii.
Care sînt împrejurările în
care are loc fapta fără de seamăn a surprinderii? Aceea care încearcă să intre
în contact cu tărîmul unde corporalitatea dispare, iar vestea – mai puțin decît
fluidul – abia de e poveste. Ce fel de contact sau legătură se mai poate
stabili cu ceea ce prin definiție e impalpabil? Acolo, simțurile tinzînd
dincolo de competența lor atestată biologic răspund în nostalgie, iar contactul
devine rezonanță, acordare reciprocă, măsură comună ad-hoc, dedicare de
ritmuri. Legătura se preface în legămînt, în mutuală asumare și dăruire.
Surprinderea se preschimbă și ea în metaforă a ajungerii, a atingerii, a
prinderii, realizînd la figurat excelența exigenței sensului acolo unde la
propriu ea devine prohibită.
Fapta surprinderii țintește
un supracontact, un contact de excepție realizat în ciuda tuturor
vicisitudinilor. Un asemenea contact nici nu se poate stabili fără un anume
tact, fără măsură, chibzuială și înțelepciune. Fără a asculta, fără a consimți
la tactul, la ritmul necesar al minunii. Fără o tactică și strategie potrivită.
Surprinderea pare să mărturisească în chiar tîlcuirea sa întreaga stratagemă pe
care o reclamă contactul cu sacrul și o trădează atitudinea de uimire și pîndă.
Minunea nu se arată decît
celui ce o așteaptă cu evlavie, celui ce o pîndește răbdător și tenace,
expunîndu-se amenințărilor sale. Vînătorul nu-i mai puțin surprins decît
vînatul. Și, înainte de a-și slobozi necruțătoarea săgeată, el s-a lăsat răpus
de nenumărate ori. Iar săgeata sa nu va ucide prada, ci va îmblînzi, pentru o
clipă doar, sălbăticia fără de seamăn a minunii.
Ucenicind la școala
stihiilor, slugărind în tinda misterului, omul și-a însușit noblețea
generozității, dobîndind pe furate îndeletnicirea surprinderii. Abia stăpîn pe
această stratagemă, sufletul se întrepătrunde cu stihia într-o reciprocă
mîngîiere lăuntrică. Abia ce ne scapă, prin pilda sa, ne salvează. Abia prin
ritualul surprinderii se realizează contactul cu sacrul, cuminecarea,
consimțirea, consacrarea. Dăruirea Ființei nu este decît riscată și generoasă
asumare a ei, chipul mirabil în care ne dobîndim, slăvindu-l, destinul drept
poezie.
Mireasma harului
Într-o viziune mai generoasă asupra lumii,
datul e înlocuit prin dar, iar meritul prin strădanie. Darul te încearcă, este
chemarea, provocarea căreia îi răspunzi sau i te sustragi.
Stră-dania este dăruirea de sine, dedicarea
pasionată, din răsputeri. Nemulțumitului i se ia darul doar în sensul că,
nestrăduindu-se să-l merite, își pierde harul. Căci strădania este de fapt
meritul, răsplata, recunoștința pe care darul îl prevestește și îl solicită așa
cum mireasma florii făgăduiește și ispitește seva, legînd-o să rodească.
Omul trebuie să învețe meritele, să învețe să
merite. Totul trebuie meritat, făcut să fructifice. Meritul este dovada că omul
se leagă, se juruiește Ființei, se îndeamnă, dobîndind demnitate. Este
răspunderea, grija ce face să se lumineze lumea în zarea dorului, ce încordează
făptura omului, acordînd-o la armonia cosmică. Meritul nu dă drepturi,
privilegii, prestigii – abia de împlinește ursita.
Se poate ca oameni nevinovați să fi făcut pe
nedrept pușcărie. Uimitor este însă că unii au făcut-o degeaba. Într-adevăr,
n-au meritat această soartă. Nefăcînd nimic să-ntoarcă întîmplarea-n destin, au
mărturisit doar că nu-și meritau nicicum vreo ursită. Căci meritul înseamnă să
ai simțul darului chiar și-n varianta lui nefastă, să ilustrezi o dată în plus
zicala – dar din dar se face rai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu