Motivul umbrei în poezia și aforistica lui Blaga

 

Motto

"din umbră mă ispitesc singur

 să cred că lumea e o cîntare."

 

Tainica ispită a umbrei

 

"Tăcerea e umbra unui cuvînt" e de părere Blaga atunci cînd, ispitit de bogăţia tainică a cuvîntului, renunţă să-l mai hăituiască discursiv pentru a-i epuiza înţelesul şi, adăpostindu-se cuviincios în umbra sa, îi urmăreşte doar nălucirile tîlcului, ecourile reverberate ca într-un ghioc în aforisme şi poeme.

 

De un astfel de răsfăţ se bucură cu predilecţie şi din belşug şi cuvîntul umbră. Buchetul subtil al umbraticelor fantasme iscate de închipuire împrăştie în cele din urmă o mireasmă simbolică, nuanţată, complexă, vibrantă care pare a fi aceea prielnică sălăşluirii omului, căci atmosfera, climatul benefic şi binecuvîntat al locuirii umane pe acest pămînt se dovedeşte a fi în poezia blagiană locul umbros, umbratic, umbrelnic.

 

Ispitit de taina umbrei, Blaga revizuieşte statutul convenţional-maniheist al opoziţiei lumina-întuneric şi inversează ierarhia lor tradiţională. Atenuează prestanţa luminii şi reabilitează întunericul, constată reciproca lor dependenţă şi coruptibilitate şi le împacă într-o virilă sinteză - coincidentia oppositorum -, în unitatea fragilă, delicată, evanescentă a umbrei.

 

Înainte de a urmări itinerarul acestei revizuiri, un succint inventar al chipurilor şi arătărilor umbrei ne poate convinge de gustul poetului pentru feluritele ei ipostaze, semnificaţii şi sugestii.

 

Companie fatală, proiecţie imaterială a unui contur întunecat în lumină - "Să-nsoţească-n lumi fiinţa / merge-alături nefiinţa" -, contemporană cu uimirea, umbra rămîne o taină veşnic pecetluită şi totuşi mereu ispititoare: "Umbra ce-o purtăm pe drum, / că-i din soare, că-i din lună, / neînţeleasă-i ca o rună, / scrisă-n piatră de lagună."

 

Ca loc umbrit, ospitalier, obscur şi răcoros, ea se oferă drept spaţiu privilegiat al tihnei contemplativ-revelatoare, iscînd în sufletul omului tandre admonestări: "Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atîta pace / cînd zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?" Este locul unde se poate înfiripa - din această interogaţie zăbavnică - povestea, legenda umană.

 

Iscodind tîlcurile tot mai insinuante, mai vag sugestive ale umbrei, întrebarea şi răspunsurile vor construi un tărîm vrăjit al ecourilor şi penetranţelor, o invizibilă reţea a răspunderii.

 

Slăbirea virtuţilor ontologice

 

Pornind de la atenuarea şi istovirea luminii, sugestia esenţială a umbrei este aceea de slăbire a virtuţilor ontologice. Ea începe printr-un atentat la demnitatea morală, primă fisură în autoritatea fiinţei. Aşa trebuie înţeles sfatul pe care poetul îl dă juneţei:

 

"Cu luare-aminte fii

printre lumini! Adesea ele dor,

şi-aprope toate te silesc, făcîndu-ţi zi,

s-aşterni pămîntului

o pată sumbră."

 

Dealtfel, lumina indiscretă a privirilor e resimţită ca avînd acelaşi efect maculator:

 

"Umbre-aruncă ochii lumii

peste tine, peste mine,

peste fiecare ceas al tău

şi pe drumurile toate".

 

În cele din urmă umbra stigmatizează, chiar dacă este "umbră (a) Evei", umbră de cearcăn al voluptăţii, sublimă aură de "farmec rănit" - "o umbră (rămasă) subt ochi, uşor albăstrie" -, ea rămîne pecetea, chiar dacă vrăjită, a păcatului iubirii cu fraged gust de "izbînzi răspunzînd în pierzanii".

 

De aici poate aerul de întristare, de mîhnire, de regret şi nostalgie, ce însoţeşte mereu ivirea umbrei, ea fiind percepută ca o insinuare perfidă ce atentează la tonusul existenţial al individului şi compromite seninătatea lumii. Căci, aparent discretă în inconsistenţa ei, umbra se dovedeşte totuşi o primejdie insistentă şi insidioasă, abil penetrantă, subminînd din interior universul pătruns de fiorul nefiinţei. În Moartea lui Pan, lumea veche, candid încrezătoare în sine, este brusc cuprinsă de o iremediabilă paloare, de o morbidă panică interioară, cînd "pe-o cărăruie trece umbra / de culoarea lunii / a lui Crist".

 

Scăderea tonusului moral este răspunzătoare de ivirea nehotărîrii, şovăielii, neîncrederii în fiinţă, urmată de o vădită derivă, prin intermediul umbrei şi în tărîmul ei, spre nefiinţă. Supusă vicisitudinilor sorţii, fiinţa umană e copleşită, împuţinată, pierită, rămînînd doar "o umbră ce se clatină prin vînt / scîncind sub grea povară". În plină "vîrstă de fier" a lumii actuale, semenii, fraţii şi surorile, pierzîndu-şi încrederea, motivaţia, angajarea, apar devitalizaţi, dematerializaţi, urme iluzorii, rămăşiţe inutile a ceea ce au fost:

 

"S-aude sumbră o şoaptă adusă de vînt,

că, deşi-n viaţă încă,

noi suntem o amintire doar, fabulă,

deznodămînt între veac şi pămînt."

 

O asemenea înstrăinare, o asemenea pierdere a autenticităţii, face ca fiinţa umană să devină neverosimilă, voalată, estompată pînă la a deveni imperceptibilă, indistinctă, greu vizibilă. Oamenii sînt doar "umbre în ceaţă", iluzii gata să piară în negura, prin care abia se mai zăresc, în imperiul de dincolo - al umbrelor.

 

Certarea luminii

 

Pentru a clinti lumina din jilţu-i de judecător suprem şi a-i şubrezi statutul de suverană infailibilitate e suficient să-i fie pusă în discuţie reputaţia morală. Or, întrebîndu-se retoric: "Ziua - ce este ea?" şi răspunzîndu-şi: "Prisosul de lumină cu care soarele îşi acoperă petele", Blaga atestă culpabilitatea luminii, ipocrizia excesului, maniera ei abilă de a-şi dosi metehnele în opulenţa strălucirii.

 

Gloria luminii se stinge însă atunci cînd se dovedeşte că nu-şi mai poate salva nici măcar autonomia de a-şi fi propria cauză, ea fiind dependentă nu doar de întuneric, ci de rătăcirea întunecată, murdară, a petelor: "Petele soarelui nu pot fi străine de debitul de lumină al acestui astru. Petele sînt desigur înseşi izvoarele întunecate ale acestei lumini." În Lumina raiului, stimulat de vraja sfîntă a păcatului iubirii, poetul se exprimă şi mai lipsit de menajamente: "Ca un eretic stau pe gînduri şi mă-ntreb: / De unde-şi are raiul - / lumina? Ştiu: Îl luminează iadul / cu flacările lui!"

 

În fine, lumina este destituită şi din postura de binefăcătoare indiscutabilă, dezvăluindu-i-se potrivnicia, vrăjmăşia, nocivitatea pentru fiinţa umană. Nu degeaba "întîiul om" este nevoit să implore ca prin mila cerească ochii să-i fie protejaţi de păienjenişul umbros al lacrimilor, balsam şi mîngîiere împotriva excesului traumatic al luminii lucrurilor pămîntene.

 

Lumina poate avea însă şi un iremediabil efect letal ca în poemul Vei plînge mult ori vei zîmbi, unde se spune: "Cu gheare de lumină / o dimineaţă-ţi va ucide visul", sau ca în de-acum reputatul atentat la "corola de minuni a lumii", unde e acuzată că "sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adîncimi de întuneric".

 

Pare deci firesc ca omul, şi mai ales cuplul vulnerabil al îndrăgostiţilor (un fel de celulă fundamentală a ţesutului uman), mai drastic expus febrilităţii indiscrete a luminii, să resimtă ca un blestem funcţia ei de anchetator şi pornirea-i justiţiar-punitivă, lamentîndu-se cu îndreptăţire: "Ce grea e pentru noi / osînda de a sta-n lumină", invocînd o aşezare mai ferită şi mai fericită în "marea umbră (protectoare de-acum – s. m.) a mărului".

 

Ce-i mai rămîne oare luminii decît să-şi recunoască cu modestie statutul drastic revizuit şi să aleagă cavalereşte umbra ca pe "o reverenţă pe care o face întunericului"?

 

Reabilitarea întunericului

 

Cu titlul de mai sus, un aforism blagian ne face atenţi că: "Cetăţeni ai tenebrelor nu sînt numai duhurile rele, ci şi izvoarele." O veste bună dacă n-ar fi de fapt decît divulgarea ignoranţei şi neglijenţei noastre frivole şi culpabile în a accepta fără să mai cercetăm toate prejudecăţile acuzatoare la adresa lor.

 

Am fi adesea mai ciştigaţi dacă am lua seama la cele care nu cuvîntă, însuşindu-ne o anume "înţelepciune (poetică) de grădină", care ştie fără s-o spună că: "Decît orişice lumină / mult mai rodnică e taina" şi ne recomandă cu aceeaşi tăcută sobrietate:

 

"Cine are în adînc

pe la morţi vreo rădăcină

să şi-o ţină sub pămînt,

neatinsă de lumină."

 

Astfel, am putea pricepe mai lesne că "numai noaptea e generatoare", că "noaptea e patria tuturor seminţelor". O frumoasa înscenare mitică prinsă în însemnarea aforistică cu titlul "Elanul insulei" vine să confirme prielnicia întunericului:

 

"Insula de coral creşte din fundul mării pînă la suprafaţă: aci ascensiunea e tăiată de foarfecele nivelului. Elanul coralului, zbucnind din adîncimi, e intreţinut de toate nuanţele întunericului, dar de lumina banală a zilei - nu."

 

În cele din urmă, pînă şi lumina nu este decît o faptă sublimă a întunericului, rouă izvorîtă din truda şi chinul ascuns, căci iată ce spun

Tablele legii:

 

"Astfel odată, în timp ce fruntea asudă

sînge, şi cerul - în stele dînd -

asudă lumină, vei şti-n întuneric

singur pe cruce să urci şi braţele-n cuie

sa ţi le-atîrni amîndouă."

 

Maiestatea întunericului se vădeşte însă ca "permanenţă a nopţii", căci "într-un fel - aflăm din alt aforism - noaptea, Marea Noapte, este permanent deasupra noastră - chiar şi ziua. Albastrul de zi nu este decît un început de întunecare spre negrul absolut, spre bezna cosmică."

 

Umbra lui Dumnezeu

 

"Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, / ce-n spaţiu se desparte şi se-adună, / pămînt e ea, şi prund şi undă, / un drum cu călătorul dimpreună, / fîntînă-adăpostind o lună" (Umbra lui Dumnezeu) - iată o revelaţie poetică ce se cere degustată cu delicateţe şi răbdare.

 

"Doamne, îngăduinţa ta nu are nume" - recunoaşte primul vers al altei poezii. Şi chiar această îngăduinţă pare să capete un nume în versurile de dinainte: "umbra lui Dumnezeu" este lumea din prima strofă, o lume ospitalieră dăruită omului ca să o poată locui. O îngăduinţă totuşi uşor maliţioasă dacă acceptăm că această alternativă, această locaţie secundă îi este acordată ca urmare a eşecului încercării paradisiace, în care el s-a dovedit o fiinţă slabă, vulnerabilă, neajutorată, coruptibilă, incapabilă să suporte proba leală a luminii, lamentîndu-se că "lumina naşte vina" şi văicărindu-se: "ce grea e pentru noi / osînda de a sta-n lumină" (Glas în paradis).

 

Consecinţele acestui gest divin nu trebuie ignorate. Prezenţa lui Dumnezeu - "Te faci simţit aşa-ntr-o doară", "devreme ce la tine nu iau seama / mai mult decît la floarea de pe cîmp" (Doamne, îngăduinţa ta) - se dovedeşte extrem de vagă, lipsită de orice constrîngere, fragilă ca o floare, incertă ca o umbră, nemaiimpunînd, în felul acesta, nici o exigenţă imperativă.

 

"Creaţia", departe de a mai fi fapta semnificativă a lui Dumnezeu, este numai un efect de lumină, lumea-umbră arendată în beneficiul omului, căruia i se şi spune: "poţi s-o strîngi sub chip de holdă şi grădină. / Şi poţi s-o bei în chip de apă" (Umbra lui Dumnezeu), o lume nicidecum panteistică, plină de Dumnezeu, căci ea nu e doar secundă, inferioară divinităţii-lumină, ci - în mod compromiţător - doar o simptomatică şi involuntară, pînă la urmă, consecinţă a existenţei sale. Ideea de creaţie este aici total compromisă, căci se ştie despre umbră că este doar o amăgitoare şi inconsistentă dublură: "Să-nsoţească-n lumi fiinţa / merge-alături nefiinţa" (Umbra).

 

Lumea nu mai este deci o faptă divină autentică decît într-un sens strict metaforic: umbra este fiica luminii doar în sensul - recunoscut atît în etimologia latină cît şi în cea slavonă - în care lumina este etimonul lumii. Lumea este doar o miraculoasă şi inexplicabilă întîmplare. O ciudată şi delicată degradare a luminii. O magie ambiguă a lui Dumnezeu. Iluzie însă suficient de consistentă (de factura mayei din filosofia indiană sau a imaginalului lui H. Corbin), în care omul se poate complace, damnat şi totuşi oarecum ocrotit, din bunăvoinţa sau poate doar din neînţeleasa neglijenţă a Domnului.

 

Tărîm totuşi al păcatului sublim, căci iubirea este un păcat oarecum îngăduit, pătruns de o enigmatică religiozitate. Iar lumea-umbră oferă totuşi (faţă de alte umbre) o “priză” de excepție, un vădit contact cu sacrul: "Umbra lui Dumnezeu e mai vîrtoasă în lumină, / mai grea ca alte umbre. Şi nu-ţi scapă" (Umbra lui Dumnezeu). În gingăşia sa umbratică, lumea rămîne astfel - ca în finalul poemului Vara Sfîntului Mihai - o taină ambiguă, o tandră indiferenţă, dar şi o ocrotitoare penitenţă a destinului uman:

 

"O, lumea e albastră haină,

în care ne cuprindem, strînşi în taină,

ca vara sîngelui să nu se piardă,

ca vraja basmului mereu să ardă."

 

Pax magna

 

Decizia pacifică a poetului de a pune capăt vrajbei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre lumină şi păcat, datînd de-o veşnicie, este asumată răspicat într-unul din poemele luminii. Opţiunea sa însă, după cum se spune explicit în poemul Pax magna , este de fapt doar adeziune la un fel de program al propriei fiinţe, o lectură frustă, directă a înscrisului genetic personal:

 

"Lumina şi păcatul

îmbrăţişîndu-se s-au înfrăţit în mine-ntîia oară

de la-nceputul lumii."

 

Memorabila şi eroica împăcare petrecută în sufletul poetului, odată scrisă, devine deviză şi menire lirică. Şi el se simte ales şi ţinut nu doar să-i dea glas, vestind-o, ci să o şi laude şi să o glorifice de-o potrivă cu virilul regim existenţial ce decurge firesc din ea.

 

Este deci firească preferinţa sa pentru regimul stins şi potolit, pentru scăpătatul luminii, pentru climatul ei de blîndeţe lunară, pentru fiorul delicat-glaciar şi tremurul razei stelare. Dar şi mai ispititoare i se pare lumina crepusculară, indecisă, în care lumina şi întunericul abia de se-ngînă, se întrepătrund şi se împletesc, contopite în fuioarele umbrei. Căci umbra e tărîmul unde domneşte pacea între cele opuse, în care asprimile şi violenţa potrivniciei s-au potolit, unde nocivităţile s-au neutralizat reciproc şi s-a instalat un climat de cruţare prielnic existenţei omeneşti. Din fuioarele de taină ale umbrei se poate toarce aici firul destinului uman.

 

Unul din ciclurile în care Blaga şi-a organizat temporar poemele tîrzii purta titlul Domnia soarelui de toamnă, invocînd nobila guvernare a unei lumini melancolice, îmblînzite, adesea irizată prin neguri, aşternînd pămîntului mîngîietoare umbre prelungi, iscînd mirabile spaţii de tihnă şi umbroasă ospitalitate. Nu e prin urmare de mirare această nostalgică mărturie pe care poetul o face in Orizont pierdut:

 

"Cînd anul nu-ţi este prielnic

te-ntorci să te-mpaci printre umbre."

 

Acolo, sub o fericită zodie, "Calm se-ndrumă spre cumpănă totul. / Zi şi noapte trag înjugate vremii, / amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă / paşi de-o potrivă."

 

Iată că,  după cum mărturiseşte în Biografie, năucit de iţirea sa în cruda lumină, poetul se retrage pentru a-şi corija hazardul naşterii în discreta şi sfielnica taină a umbrei. Şi doar această norocoasă adopţiune destinală devine rodnică pentru menirea sa:

 

"din umbră mă ispitesc singur să cred

că lumea e o cîntare."

 

Umbra măreşte poveştile

 

Virilă împăcare, neutralizînd toxicitatea contrariilor unul prin altul, umbra deschide un spaţiu în care coincidenţa celor opuse se dovedeşte şi posibilă, şi rodnică. Un spaţiu în care taina e ocrotită, germinează şi sporeşte, în care lumina îmblînzită devine "un tainic fior de sfînt mister" ce îmbogăţeşte "întunecata zare" şi se revarsă peste "corola de minuni a lumii" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), prin roua genelor, doar ca lumină-ndrăgostită.

 

Făptura omului îşi găseşte astfel, în umbră - ocrotită atît de urgia luminii, cît şi de cea a beznelor - locul propice unei faste aşezări, al unei locuiri poetice, în care făptuirea se simte încurajată de atmosfera prielnică şi ocrotitoare a umbrei către o cuviincioasă sfială şi către o benefică prudenţă rituală.

 

Deja din Paradis, prima pereche umană se retrăsese cu sfială sub "marea umbră (protectoare) a mărului" spre a-şi tăinui sublima, sfînta şi păcătoasa faptă - iubirea, tînjind către "hotarul pămîntesc" (Glas în paradis), unde să se poată înfrupta din "otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor" (Întâia duminecă). Acolo unde păcatul iubirii se împleteşte cu taina binefăcătoare a umbrei, doar "cărăbuşul de aramă" mai poate tulbura, cu insistenţa sa jucăuşă, simbolica şi superlativa faptă umană - şi asta doar în cazul în care, miraculos, prinde "veste de viaţa / ce se-ncinge rug în umbra / unde ne-am întins, tu basmul, / eu, ardorile şi ţundra" (Cărăbuşul de aramă).

 

Această ciudată îmbinare de sfială şi spor existenţial face din umbră acea aşezare cuviincios-revelatoare, în stare să spovedească fiinţa umană fără ca vreodată să o dovedească pe deplin, s-o ispitească şi s-o dibuiască fără să o trădeze sau să o suprime. "Lumini şi umbre sunt, ca de poveste" (Poveste) spune un vers exaltat de taina vieţii, vers ce sună ca un legămînt al fiinţei ce refuză statornic să supravieţuiască doar în realitatea sordidă – prea crud şi indecent luminată -, care, se ştie, nu e decît "ruina unui basm".

 

La scăpătatul luminii, în apoteoza de amurg a umbrelor, taina vieţii omeneşti, cît de ciudată şi tragică ar fi, ne apare dintr-o dată intimă şi fascinantă, iar soarta omului se limpezeşte pînă la prundul tainelor, căci atunci:

 

"Ziua se curmă, şi veştile.

Umbra măreşte poveştile.

Steaua te-atinge cu genele.

Mut tălmăceşti toate semnele.”

(Asfinţit marin)

 

Subt scutul amurgului

 

Dacă umbra a fost recuperată şi convertită din culpabilă şi păcătoasă ispită în oază de taină prielnică vieţii umane, este firească pentru poet tentaţia contemplării momentelor ei de superlativă manifestare – asfinţitul zilei, toamna anului, scăpătatul luminii, amurgul vieţii -, clipe de amară şi delicată slavă, de glorioasă şi apoteotică stingere.

 

Subt scutul umbrelnic al amurgului lucrurile înfruntă o suprafirească şi paradoxală împlinire. Printr-o blîndă diminuare, printr-o consimţită şi esenţializată istovire, "în asfinţit cînd lucrurile toate se desăvîrşesc, / făcînd un pas, şi încă unul, înapoi spre schiţă" (Prezenţă), prezenţa lor devine tot mai acut resimţită de sufletul înfiorat de taină. Stingerea e ca o mîntuire, ca o spovedanie a tainei, al cărei tîlc întîrzie indefinit să se rostească, ca un ecou mut, meditativ, reveriac al contestării ce încă dibuieşte:

 

"tîlcul vetrei nu e scrumul..."

(Tîlcuri)

 

Se presimte deja în ceremonioasa amînare înfrigurarea unui ritual de trecere, a unui amurg divin, al zeilor:

 

"Pe-o lină, aurie apă

Thule şi Orplid, ţară dupa ţară,

toate trec prin soare

ca printr-un inel.

Se curmă ziua, vine seară.

Un fluviu purtător a toate

duce plute, vîrste mute,

către cele nevăzute

'n marea noapte."

(Götterdämmerung)

 

Imperiul umbrelor către care şi în care toate curg, întru care, într-o mîndră procesiune se petrece alaiul fiinţelor, tresare atunci ca atins de fiorul unei speranţe mai presus de împlinire:

 

"În noapte undeva mai e

tot ce a fost şi nu mai e,

ce s-a mutat, ce s-a pierdut,

din timpul viu în timpul mut.

În Hades e - tot ce-a trecut,

Prierii şi iubirile".

(În noapte undeva mai e)

 

Căci astfel, trecerea devine spiritualmente reversibilă şi, cînd şi cînd, în privirea versată, pusă in slujba minunilor, a poetului, "din Hades cîntînd / privighetorile vin, / s-aşează pe masă / 'ntre pîne şi vin", iar uneori din sicriele desfăcute-n adînc zboară spre cer fără de număr ciocîrlii.

 

Încrederea poetică în ciudata autenticitate şi vîrtoşie a nefiinţei umbrei îi conferă acesteia reale puteri magice şi revelatoare:

 

"umbra ce-o purtăm pe drum

e un fum? O, nu e fum.

 

Toate-n preajmă vor să spună:

e şi umbra-ntruchipare

a nimicului din soare,

a nimicului din lună".

(Umbra)

 

Descurajat de umbrele adverse, înrăite, pe care ochii lumii le aruncă peste soarta iubitei, poetul pare să se recuze resemnat: "Să te apere un zeu, / numai el dacă mai poate", dar imediat, împuternicit de superbul mister al asfinţitului propriei vieţi, de jocul apoteotic al umbrelor ce fac aură păcătoasei-sfintei vieţi, revine cu o biruitoare tandreţe:

 

"El şi eu, el şi eu.

Vino să te-ascund, iubito,

în amurgul meu".

(Subt scutul amurgului)

 

Aura păcatului

 

"Cele mai multe dintre păcatele noastre sînt imponderabile şi inefabile ca poezia. - spune unul din aforisme lui Blaga - Acesta-i motivul pentru care judecata din urmă se va amîna la infinit. Cum ar putea Judecătorul să le facă faţă cu cîntarul?"

 

Cu atît mai mult, poetul, care le-a mîntuit în umbră, sporindu-le întru taina ei, va profita de această nesperată amînare şi va încerca să le canonizeze împresurîndu-le c-o delicată aură: calda suflare a duhului condensată ca o brumă pe febrila lor înfrigurare . Riscînd astfel îndreptăţirea tuturor celor petrecute "prin toate erele", "subt toate sferele", pe acest pămînt turmentat:

 

"Îndreptăţire cat

vîrtejurilor, vîntului

şi intru în păcat

ca-n vîrstele pămîntului"

(Prin toate erele)

 

Căci poetul avansează umbra, fief al omului, la rang de sinteză exaltantă a contrariilor, de suavă irizare de brume, aptă să glorifice faptele lumii prin cea mai semnificativă reprezentare a lor - iubirea.

 

Dacă pe poarta raiului stă scris: "Lumina naşte vina", omul nu are de ales decît tărîmul umbrelnic al păcatului. De aceea Umbra Evei "în fugă ieşind din rai" - întîia umbră, umbră căzută - este de fapt vectorul diafan al unei sorţi alese urgent şi voluntar, definitiv şi fără căinţi, emblemă erotizată a canonizării unui destin şi damnat, şi ales.

 

“Întîia ei umbră căzută pe drum”- fragilă efigie a trupului feminin - indică şi alege ursitei omeneşti, cu o gingaşă fermitate, un drum cert cu gust de "izbînzi răspunzînd în pierzanii", un drum ca o "prelungire la nesfîrşit a vremii cu freamăt de mai" (Umbra Evei): drumul iubirii. Pe acest drum, pentru a fi pe deplin generos în sfidarea sa, omul va prelua în proiectul său întreaga suflare, toate făpturile iubitoare ale pămîntului, ca în Cîntecul (de fapt imnul) focului:

 

"Iubirea ţîşneşte din ţărnă şi face pămîntului aură,

s-ajungă-n tării, s-acopere crugul."

 

Doar aşa, perechea îndrăgostiţilor devine demnă să aureoleze Legenda noastră: două siluete vaporoase topite "în ceasul acela înalt de-alchimie cerească" - "izbăviţi din penumbre, / ca două făpturi de mătase în mers" şi totuşi silind "luna şi alte vreo cîteva astre / în jurul inimilor noastre / să se-nvîrtească".

 

Coruperea lui Dumnezeu

 

Dacă lumina e lotul lui Dumnezeu şi umbra acela al omului, omul - lezat în demnitatea sa, neajutorat în lumină şi abia îngăduit sau de-a dreptul tolerat în umbră - va încerca înciudat să-şi ia revanşa întru spirit închipuind mitul unui Dumnezeu coruptibil. Cu poezia Întâia duminecă Blaga comite o asemenea tentativă.

 

"În ziua şaptea Dumnezeu, din umbra,

din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustînd,

se odihni-ndelung."

 

Înfruptîndu-se fără reţineri din ciudata ispită a tihnei adumbrite, Dumnezeu - Ziditorul, Creatorul, fiinţă prin excelenţă activă - a fost cuprins de-o neştiută şi neînţeleasă voluptate şi, în sînul ei, savurînd-o fără saţ, a fost pătruns de-un gînd ciudat şi subversiv. Gîndul, iscat în umbra dulce-otrăvită a fermecatelor dumbrăvi, în "peşteri de nelume", a fost acela, nemaiîncercat pînă atunci, al inactivităţii, al indolenţei, al nefiinţei.

 

"În ziua şaptea", gustînd prin fragede dumbrăvi din cele-umbratice-ncîntări - corupt de savoarea fără de saţ a tihnei şi de lumeasca şi păcătoasa lene pămînteană -, Dumnezeu a hotărît să se retragă din lume într-o asceză sacră, devenind acel deus otiosus, zeu distant, leneş, inabordabil. Dar, înainte de a-şi pune gîndul în aplicare, gînd ce-l bîntuia deopotrivă cu neputinţa de a-l împlini prin propria, nemuritoarea-i fiinţă, s-a preschimbat magic, "la ora (înţeleaptă) a bufniţei", pe măsura puterilor sale divine, în "zvon al morţii".

 

"În fapt de seară, asemenea jivinei el pornea,

dar pradă nu căta. Ci arătările şi toată creatura

cu zvonul morţii el dorea

să le împace, sărutîndu-le cu gura."

(Întâia duminecă)

 

"Zvonul morţii" nu este însă, cum pripit s-ar putea crede, vreo răzbunare meschin-dumnezeiască, ci - urmare a revelaţiei sufletului pe care Dumnezeu a îndrăznit-o în spaţiul de taină al umbrei - o divină şi ispăşitoare răz-bunare/îmbunare a Creaţiei. Pentru că, abia aici, în aura penumbrei, Dumnezeu a simţit suferinţa infinit voluptuoasă, existenţă îndulcită cu dor de moarte, care este sufletul. Aici a resimţit el însuşi "zvonul morţii" şi ispita de a-l dărui făpturilor pămîntene, căci sărutarea lui letală este de fapt una însufleţitoare, ea re-însufleţeşte - acum cu o competenţă deja experimentată - "arătările şi toată creatura" cu dor de moarte.

 

În peşterile umbrei a înţeles Dumnezeu că sufletul este - trebuie să fie – muritor şi, dorind să-şi ispăşească trufia atotcreatoare dintîi, neconsolat în nemurirea sa, a încercat să-şi recupereze eroarea, a ţinut să îndulcească lumea întreagă cu nostalgicul zvon al morţii.