Ironia soartei

 

„Privit în liniile sale generale, întregul roman este unul al iniţierii, iar evenimentele, cu tot cursul lor real, sînt regizate pentru tîlcul şi învăţătura lor. “Jocul lui mi se părea compus din două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam dacă fanteziile măiestrit construite ascundeau înţelepciunea sau nebunia. Înclinam către a doua alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decît al raţiunii.” Nu conţinutul, în vulgaritatea reală a evenimentelor, contează, ci metafora, structura izomorfă cu aceea a succesiunii, legăturii, impactului şi înţelesului oricăror fapte cînd capătă coerenţă de destin.

 Montarea, scenariul, jocul ţin să realizeze un model analogic al destinului, mai profund, mai autentic, mai dens decît platitudinea realităţii, decît suficienţa normalităţii, printr-o substanţială infuzie de poezie. Crearea unor realităţi mai reale decît realitatea ca extindere fantastică a metodei lui Stanislavski este intenţia lui Conchis, a unei realităţi mai demne, mai esenţiale – înnobilate.”

(un comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles)