ce se întîmpllă aici

Elita, cel puțin cea care se alege fără aport instituțional, nu este un bau-bau, nu împilează și nu exploatează pe nimeni, nu suge sîngele poporului și nici nu cere privilegii. Ea se alege simplu, cum se alege untul sau smîntîna din laptele prins.

Crema, floarea, fruntea, spuma vor exista mereu.

Elita o reprezintă fiecare individ care cultivă valorile care îl fac, în raport cu viața pe care o trăiește, deosebit. Chiar dacă nu este suficient de distinct în raport, cu semenii din jur și nu primește distincții sociale, este o persoană distinsă. Și chiar atunci cînd nu este remarcat, el are o prestație remarcabilă. Căci el cultivă o anume noblețe sufletească și rămîne prin asta exemplar chiar dacă nu-l va lua nimeni ca exemplu.

miercuri, 20 ianuarie 2021

Pe valuri de rouă

 

Nechez de soartă

 

soare beat de brumă

delir pustiu

vînt rece

nechez de soartă – bidiviu

 

îmbujorare răsfățată

cu pistrui de chin

ferită-n umbră

bruma cu sămînță de arin

 

doică nurlie

tăcerea hîrjonește tandru

candorile unui lătrat

puiandru

 

Psalm

 

Ți-e, Doamne, ochiul, în scorbura tăriei,

înrourat, greu fagur de lumină.

Sub pleoapa-ți crud, amarnic strînsă,

țîșnesc arcușuri pe viori de umbră și rugină.

 

Se sting, pe corzile viței ciupite de brumă,

sonorități de pastel în acordul tăcerii.

Sub cumpăna serii, miresme uscate-n

foșniri de baladă țes haină de aur poverii.

 

Înfiriparea tîlcului

 

ocheade silvestre

 

adieri rășinoase

întețesc mireasmă de suflet

peste jarul candorii

 

tropot de neguri

tulbură imaculate pustietăți

 

zăpezile își lecuiesc albeața

 

Arzînd corăbiile rușinii

 

n-au răzbit deasupra holdei

 

ardoarea închipuirii îi cheamă însă

învăpăind depărtarea

arzînd corăbiile rușinii

 

rumeneală-a obrajilor

celebrînd intempestiv

gloria impenitentă a emoției

 

Melancolie virilă

 

pe-aici războinici roșii

urcau impetuos din rîpă

 

acum doar arbori zgribuliți

scot la mezat veșminte-n aur veșted

 

din pelin parcă se face mierea

 

tăișul viu de-argint al unui fir de iarbă

scapără-n amintire albastre licăriri

 

ceața îngenunchează

peste prăpădul brîndușilor

 

Melancolie virilă

 

ultima țigară împărțită cu plutonul de execuție

 

dibuind ca lumina prin ceață

se prefiră viața în basm

 

atentă inima ritmează

zvoniri de rouă pe gonguri de petale

 

printre întunecate întîmplări

inundă un noian de lumină

 

fîlfîie neauzit o umbră de blîndă durere

 

un singur nor

sîn alb pe-albastra limpezime

alăptează suferința lumii

 

în tremur înserării

gene în bernă

 

Revizuirea firmamentului

 

în întunericul

ce mă-nconjoară

jarul țigării

îmi luminează gîndul

 

scîntei

stelele se risipesc

căutîndu-și locul

 

Dorința

 

mă desfac

din văpăile vîntului

curcubeie în gene

 

furnicată de scînteieri

marea dorință mă primește

mă cere

 

sărut cu tot trupul

 

mînă spartă

risipesc în roiuri

arginții trădării

 

în adîncul verde-al dorinței

planează tăcut

meduze lucide

 

C-o pătimașă monotonie

 

Doar tu mă mai aștepți

onest, neostenit

cu-aceeași tandră indiferență

să-ți mai alint valul capricios

în scoica urechii

 

la fel an de an

an după an

viu sau mort

dinainte de a fi

și pînă-n vecii vecilor

 

 

Totul e parcelat

amenajat

dichisit

 

plajă denaturată

violată bestial

de-o civilizație barbar-ramolită

 

 

Mers îndelung de-a lungul țărmului

istovire-odihnă

cu capul pe pieptul ei matern

în somn

tresar ocrotit

de respirația-i egală și calmă

de fabulos plămîn planetar

 

 

Singurătatea singurătății

geană înrourată

 

poamă

pe care vîntul

o degustă

pe care soarele o zvîntă

 

 

Oameni, gunoaie

vagi urme

 

apoi răminem singuri

 

nețărmurită

tristețea

ne-apropie și ne desparte

 

 

Statornică nestatornicie

 

imperceptibil și orgiastic

ceva se-ntîmplă mereu

 

revelîndu-se doar reveriei

 

 

Nici o perspectivă

 

schimbări de loc

de unghi

de decor

 

doar nostalgie crudă

 

promisiuni

clipind complice

în fiece nuanță

 

din senin

sfîșietoare bucurie

 

Eterna reîntoarcere

 

ființă cu aripi căzătoare

simt măduva-n fracturi

urcînd spre soare

 

rotire de-anotimpuri

rotire ce mă doare

 

În toiul sănătății

 

În toiul sănătății.

Cum să-ți aduci aminte

nebunia?

 

Cum să mai tulburi

cristalul?

Seninul cancer în sîngele-mpăiat.

 

Vietate corosivă

pururi sustrasă dezastrului.

 

E totul - cu ce suflet -

încă viu.

 

Batjocură, risipă, viață.

 

Ca deznădejdea să-și merite prețul

 

mi s-a spus

să-mi fie milă

de întunericul orbilor

 

mi-au spus

să mă-ntristez

pentru neumbletul ologilor

 

au adăugat

că trebuie să sufăr

pentru inimile răcite înainte de vreme

 

dar acești doi ochi

se-nfruptă din belșugul luminii

pentru toți nevăzătorii lumii

 

dar aceste două picioare

pe neumblate drumuri

fără milă aleargă

pentru toți șchiopii și ologii pămîntului

 

dar această inimă

se bucură de fierbințeala

ce aprinde zăpezile

 

doar eu plîng

pentru că trebuie să fiu

și sînt

- cînd sînt -

fericit cît toată nefericirea lumii

 

Zumzet

 

amiaza tîrzie

dogoarea

tăcerea

totul zăcînd în robia siestei

 

singur

copil în toropeala rosturilor

 

așteptări

harnică rumoare de neînțelesuri

 

și inima goală

stup în primăvară

 

Inima luminii

 

spadă din teacă

octombrie

smulge din lucruri

inima luminii

 

argonaut

in zeghea de aur

nădușesc tăcere

 

Pe valuri de rouă

 

Singurătate înseamnă s-alergi

pînă se șterg ovații, urmărire,

urme.

 

Primordială clipocește sudoarea

în scoica urechii.

 

Vîntul îndeasă în nări - fulminantă

pulberea sării.

 

Înțepătoare și dulce

arcadiană amintire a viitorului

adulmeci urina de capră.

 

Pe valuri de rouă - neștiută

călăuzești poteca.

 

Cadavrul viu

 

sub fiecare privire

ca sub un nou pumnal

poemul

mai tresare o dată

 

și tu, Brutus?

 

Doar a mea

 

a ta pentru totdeauna

mă făgăduiește

cu fiorul morții

desfrînata

vînduta mea viață

 

și-a tuturor

de-ar fi să fie

tandrețea

mă-ndeamnă s-o cred

 

Duminică seara

 

a ta pentru totdeauna

mă făgăduiește

cu fiorul morții

desfrînata

vînduta mea viață

 

și-a tuturor

de-ar fi să fie

tandrețea

mă-ndeamnă s-o cred

 

Prin anotimpul tîrziu

 

scutură-mă vîntule

 

mi-i bună sămînța

să nască pojar

Un comentariu: